De ieri și de azi

Usturoiul - sau aiul după cum mai este numit prin Banat şi Transilvania – este una dintre plantele cele mai des folosite de români pentru a se lecui de boli, pentru pentru alungarea spiritelor necurate sau pentru “prinderea” farmecelor, a descântecelor sau a vrăjilor. Este întrebuinţat în aceste scopuri atât usturoiul de toamnă cât şi cel de vară. “Femeile ştiutoare” îl folosesc însă cu precădere pe cel de toamnă pentru a face vrăji sau pentru descântece.

Usturoiul şi spiritele necurate

“Usturoiul, după credinţa Românilor, e cel mai bun mijloc de apărare nu numai în contra boalelor lipicioase ci şi a spiritelor necurate, precum sunt: Strigoii şi Strigoaiele, Moroii şi Moroaiele, Solomarii şi Vântoasele. Drept aceea în serile spre Sân-Vasile, Sân-Gheorghe sau Sânt-Andrei, când se zice că umblă mai tare spiritele necurate, cu deosebire Strigoii, pe la casele şi grajdurile oamenilor, apoi în sâmbăta Săptămânii mari,când vin Vântoasele, românii ung în tot anul cu usturoi în forma crucii uşile şi uşorii, ieslele şi obloanele grajdurilor şi vitele ce locuiesc într'ânsele, mai ales vacile de muls, la pulpă şi printre coarne. De grajdurile şi de vitele care s'au uns astfel cu usturoi şi cu păcură sau dohot, nu se pot apropia spiritele necurate ca să le facă vreun rău.”

“Ungurean cu suman scurt,

Moghior, Moghiorlan!

Nu şedea'n Moldova mult

Moghior, Moghiorlan!

Şi te du în ţara ta

De-ţi mănâncă slănina,

Şi-ţi fă casă pe gunoi

Şi-o freacă cu usturoi

Ca s'o aperi de strigoi.”

Strigoii şi solomonarii nu suportă mirosul de usturoi şi “numai dacă le vine mirosul lui la nas fug încotro apucă”. De aceea, pentru a îndepărta din preajma lor spiritele rele sau bolile, în aceleaşi zile, românii se ung cu usturoi chiar pe ei înşişi. Un obicei interesant se întâlnea prin Bucovina: atunci când mergeau desculţi la cules de mure sau de zmeură, oamenii îşi ungeau cu usturoi tălpile picioarelor “ca să nu îi muşte şerpii.”

Usturoiul şi bolile

Utilizarea usturoiului în scop profilactic este şi astăzi o practică uzuală. În vechime însă întrebuinţarea lui era mult mai răspândită. Se ştia că “în timp de epidemii e bine să afume omul casele cu fâştiul şi babiile usturoiului de toamnă (notă: tuleiul usturoiului de toamnă împreună cu măciuliile care conţin semiţele); atunci nu se poate apropia de dânsele nici un rău. Când bântuieşte holera, românii moaie usturoi în oţet şi se freacă cu dânsul peste tot corpul. În timpul din urmă, de când difteria sau „boala de grumaz", după cum o numeşte poporul, a început a secera şi'n Bucovina o mulţime de vieţi tinere, româncele înşiră pe-o aţă babii de usturoi (notă: măciuliile cu seminţe de usturoi) şi le anină copiilor la grumaz. Ele cred că de copilul care le poartă nu se apropie difteria sau cel puţin copilul nu se poate umple aşa degrabă de acesta boală urâciosă şi periculosă.” Usturoiul era folosit pentru vindecarea unei game largi de boli. Vă voi spune acum doar că “dacă cineva avea vreo bubă pe trup, descântătorea bânăţeană punea praf de puşcă şi ai (notă: usturoi) la inima bolnavului şi după aceasta îi descânta de „bubă".

Usturoiul şi descântecele

Usturoiul de toamnă era folosit de descântătoare într’o multitudine de ritualuri magice. O să vă descriu acum două dintre aceste practici, care se făceau pentru vindecarea celor “pociţi pe timp de noapte” şi pentru vindecarea celor “cuprinşi de ceas rău”: “Dacă vreun om e pocit în timp de noapte, adică are „pocitură de noapte", descântătoarea, care voieşce să-l vindece ia un fir de usturoi şi străpungându-l pe toate părţile cu vârful unui ac descântă zicând:

De la casă,

De la masă,

N.(se spune numele celui descântat) s;a sculat

Şi s’a luat

Sănătos

Şi voios,

Pe cale

Şi cărare.

Când a fost la mijloc

De cale

Şi cărare,

Pe N. l’au întâlnit:

Nouă Strigoi,

Nouă Moroi,

Nouă Strigoaie,

Nouă Moroaie,

Nouă diochitori,

Nouă pocitori.

Şi cum l’au întâmpinat

Prin inimă l’au săgetat,

În pat de moarte l’au culcat,

Bun de nimica l’au lăsat.

N. a prins a se văita

Şi a se văera.

Nimeni nu l’a auzit,

Nimeni nu l’a văzut,

Cum se văieta,

Şi cum se văera,

Fără Maica Domnului

Din poarta cerului…

Ea l’a auzit,

Ea l’a văzut,

De mâna dreapta l’a luat

Spre soare l’a înturnat,

Sănătate’n trup ia dat.

După ce rosteşte cuvintele acestea şi străpunge cu vârful acului căţelul de usturoi, cu o parte a căţelului descântat şi străpuns descântătorea unge pe omul cel pocit peste tot trupul, iară cealaltă parte i-o dă s'o mănânce. Unele descântătore, voind a vindeca un om pocit, iau trei sau nouă căţei de usturoi şi-l pisează bine până ce se face dintr'ânşii mujdei, cu care ung pe omul pocit. Dar înainte de aceasta îl descântă de pocitură, dacă ştie; în caz contrar îl unge şi fără descântec şi se zice că bolnavului îi trece boala de care este cuprins. După alte descântătoare omul pocit se descântă mai întâi de pocitură şi după aceea se unge cu un căţel de usturoi, iară pe altul îl mănâncă. Apoi se pune în pat, se'nveleşte bine şi dormind un răstimp se vindecă. Când se scoală i se pare că nu-i cel de mai nainte.”

Pentru vindecarea bolnavilor de “ceas rău“ se folosea de asemenea cu precădere usturoiul de toamnă. Descântătorea, care vroia să vindece pe cel cuprins de „ceas rău", lua un căţel de usturoi şi îl descânta astfel pe cel bolnav:

“Nouă voinici ne’nsuraţi

Pe nouă cai învăţaţi

Au încălecat

Şi la drum au plecat,

Din pinteni galbeni zurăind,

În spete drepte tăind,

Tot tăind

Şi încercând,

Ceas greu,

Ceas rău,

Din faţa obrazului,

Din creierii capului,

Din inimă,

De sub inimă,

Din ciolane,

De sub ciolane,

Din ficaţi,

De sub ficaţi,

Din carne,

De sub carne,

Din toate ciolanele,

Din toate’ncheieturile…

Nouă fete despletite

Cu paharele umplute,

Pe N. să îl părăsiţi

În ăst ceas să vă despărţiţi

În munţi pustii să vă duceţi

Acolo să şedeţi,

Acolo să locuiţi,

Şi-acolo să vieţuiţi.”

Se credea că după ce zicea descântătoarea spunea aceste versuri şi după ce ungea bolnavul de „ceas rău" cu usturoiul descântat de tot corpul acesta îşi va reveni foarte repede.

Usturoiul şi vrăjile

O plantă cu calităţi miraculoase precum usturoiul nu putea să nu fie folosită şi în practicile vrăjitoarelor: “Adeseori am auzit istorisindu-se că se află o mulţime de oameni răutăcioşi şi mai ales femei care prinzând ură asupra cuiva sau crezându-se a fi urâţi şi pismuiţi de către cineva, caută fel de fel de mijloace ca să se desbăreze de aceasta ură şi pizmă şi s'o'ntoarcă înzecit asupra respectivului. Unii dintre aceşti oameni iau lut din urma contrarilor lor şi prin diferite vrăji sau prin alte mijloace caută să le facă rău, să-i nefericească. Alţii aruncă în calea contrarilor lor diferite necurăţenii vrăjite şi dacă din întâmplare aceştia calcă în ele se umplu de bube rele, de fapt şi de câte altele de care nu se pot curăţi ani întregi. Cum se face aceasta, se vede din cele următoare: Omul rău ia trei fire de usturoi de toamnă, nouă fire de piper, trei sau nouă fire de tămâie, precum şi o mulţime de necurăţenii, ale căror nume nu mă iartă buna cuviinţă a le'nşira aici. Pe toate acestea, cum însereză, le pune în mijlocul casei. Apoi ia o mătură şi măturând casa din toate părţile, ungherele şi cotloanele asupra acestor obiecte, vrăjeşte zicând:

Eu mătur ura

Şi făcătura,

Şi urgia

Şi pizmuirea,

Şi datul,

Şi faptul,

Din toate părticelele,

Din toate unghiurelele,

Din toate colţurelele,

Din toate gozurelele…

Toată ura

Şi făcătura,

Toată urgia,

Şi pizmuirea,

Tot datul

Şi faptul

Pe capul celui ce mi-a făcut

Şi mi-a dat

Toată urgia înapoi i-am înturnat!

După ce rosteşte cuvintele acestea, strânge toatemăturăturile dimpreună cu obiectele amintite într'un petec de pânză, care e mai murdar, mai urît şi mai cotrenţos. Apoi se duce cu dânsele şi le aruncă în calea contrarului ei adevărat sau presupus. Vrăjitorea crede că dacă contrarul ei va călca în ele, îndată se molipseşte, se umple de diferite bube rele, se inbolnăveşte şi numai prin ajutorul altei vrăjitoare se poate curăţi şi vindeca. Iară cel ce le-a aruncat se curăţă.

De toată ura

Şi făcătura,

De toată urgia

Şi pismuirea,

De tot datul

Şi faptul

Şi rămâne curat

Şi luminat

Cum D-zeu l'a lăsat.”

Sursa: articolul “Usturoiul la poporul român” – semnat S. Fl. Marian– publicat în revista “Albina Carpaţilor” – numărul din 15 mai 1880.

“Pământul românesc a trimis în lume, ca ambasador extraordinar, pe George Enescu și cu arcușul lui a câștigat inimile tuturor iubitorilor de artă. Oameni care o viață întreagă n'au știut unde se află România, care nici n'au avut curiozitatea s'o caute pe hartă, au aflat că există și că avem bogății sufletești ce pot culmina într'un geniu ca Enescu. Pământul acesta a trimis apoi în lume pe Nicolae Titulescu, și cu el a câștigat inimile diplomaților și al bărbaților de stat. România a fost și mai bine cunoscută și stimată ca factor de propășire pe continentul european. Dar dincolo de diplomați, de oamenii de stat și de artiști, mai există mulțimea cea mare. În ochii ei cine ne reprezintă? Ani de zile această ambasadă a fost liberă. Astăzi, ea este ocupată, cu deosebită strălucire, de al treilea mare ambasador internațional al pământului românesc, căpitanul Papană. Numele lui, legat de splendide fapte de vitejie sportivă a fixat România în mintea sportivilor de pretutindeni, și mai ales din America. Marile servicii pe care le-a adus astfel țării lui nu pot fi trecute cu vederea.” Acestea sunt primele rânduri ale unui articol publicat în anul 1937 de revista “Ilustrațiunea Română” (numărul din 2 iunie), articol dedicat primului mare ambasador al sportului românesc: Alexandru Papană. Veți crede poate că aprecierile reporterului interbelic sunt ușor exagerate. O să vă contrazic citându-l în continuare pe marele istoric Nicolae Iorga: “E sigur că propagandistul cel mai mare pe care-l avem în momentul de față e locotenentul Papană. Acest îndrăzneț ostaș nu scrie cărți și nu ține discursuri, nu se prezintă în adunări internaționale... Dar el e stăpânul indiscutabil, cu neputință de a fi bătut, al mașinei cu care zboară." (“Neamul Românesc” - decembrie 1936) Sperând că v-am stârnit curiozitatea, voi încerca în cele ce urmează să rezum biografia marelui nostru polisportiv: campion mondial la bob, campion național la automobilism, campion național de aviație și campion al celor două Americi la acrobație aeriană.

Primii ani - între sport și carte

Alexandru (Alex) Papană s-a născut la București, în 18 octombrie 1906. A fost fiul generalului Ion Papană – comandant al Diviziei a 14-a - Bălți. Amănunte despre această perioadă din viața marelui campion am găsit în articolul “Papană mic și mare– documente inedite”, publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numerele din 2 și 9 iunie 1937:

Alexandru Papană
copilul grav și... războinic

“Căpitanul Alexandru Papană s'a născut acum treizeci de ani, la București, dintr'o familie de militari. Fiul generalului Papană, fost inspector general tehnic al armatei, a început antrenamentul pentru marea cursă a vieții încă de la 7 luni. La vârsta aceasta a trecut hotarul țării și a fost instalat în Germania, unde tatăl său se afla într'o misiune mai îndelungată. A doua sa limbă maternă a fost deci germana. Înapoiat în țară, antrenamentul a continuat, mai serios de data aceasta. În loc să frecventeze școala primară și gimnaziul, învață acasă cu profesori de specialitate tot ce poate învăța un copil de vârsta sa, de la engleză și franceză la desen și pian. Fost în tinerețe profesor de matematici la Liceul Militar din Iași, tatăl viitorului sportiv a găsit un elev ideal în fiul sau. Dar lecțiile nu mergeau totdeauna fără mici fricțiuni - tot ce poate fi mai natural. Implacabil, tatăl profesor găsise metoda cea mai bună de a-și stăpâni fiul-elev: nu-l lăsa să se culce decât atunci când era convins că lecțiile sunt în adevăr știute.

Alexandru Papana la 14 ani

Elev al Liceului Lazăr, începând din clasa IV-a, Alexandru Papană își continuă cariera de elev sârguincios. Desprinde cu ușurintă premiile școlare, se clasează întâiul la toate șampionatele didactice și se apropie vertiginos de poarta Școlii Politehnice. Dar în fața acestei porți se petrece evenimentul hotărâtor al vieții sale. La Bălți, unde se afla atunci, generalul Papană primește o telegramă care-l face să ia primul tren spre București. Elevul său se retrăsese din examenul de admitere în Politehnică. ‹‹Dacă vrei sa fiu un om cu care să te mândrești, am să mă fac aviator››. La atât s-a redus toatăapărarea vinovatului și s'a făcut nevăzut. După câteva ceasuri apărea tuns, în uniforma de elev al Școalei Militare de Aviație.

Papană - elev la Liceul Militar

Diplomele sale elogioase au convins fără greutate pe comandantul școlii și actul său de indisciplină familiară a fost repede iertat în fața rezultatelor obținute: al treilea la absolvirea școlii, al doisprezecelea din 65 de elevi francezi și străini ai școlii franceze de aplicație, brevetul de observator francez. N'am adăugat la succesele sale la învățătură succesele sportive obținute de pe-atunci, pentru că ele sunt prea cunoscute: foot-ball, rugby, săniuță, bicicletă, tennis și motocicletă au reprezentat tot atâtea prilejuri și instrumente pentru ca micul matematician și premiant să arate că între sport și carte nu există nici o nepotrivire, atunci când și una și alta sunt bine dozate și nu degenerează în excese.”

Alexandru Papană – campionul mondial

În timpul anilor petrecuți în “Școala Militară de Aviație” își descoperă și alte pasiuni: fotbalul (a fost portarul echipei “Colțea” București), automobilismul (a deţinut un record național pe ruta Bucureşti - Braşov cu un automobil BMW 328), motociclismul și “bobsleigh-ul”.

Alexandru Papană și Dumitru Hubert
la stratul cursei de la Schreiberhau
la finalul căreia deveneau campioni mondiali

Bobul avea însă să fie sportul care avea să îi aducă primele mari succese. La prima participare la Campionatele Naționale de bob (Sinaia – 1927) lui Alexandru Papană I s-a decernat “Cupa pentru cel mai cutezător şi mai destoinic bober”. Un an mai târziu, secondat de colegul lui de la clubul “Adriatica” Dumitru (Mitică) Hubert, Alexandru Papanăa cucerit titlul de campion naţional la proba de bob 2 persoane. Succesele naționale le-au deschis celor doi sportivi români drumul spre marele eveniment sportiv al epocii: Olimpiada de iarnă de la Lake Placid (SUA) din anul 1932. Drumul spre Lake Placid nu a fost unul lipsit de obstacole: datorită fondurilor insuficiente alocate din partea statului, concurenţii români au fost nevoiți să obțină banii necesari prin organizarea de baluri și de colecte publice și să contribuie fiecare cu câte 25.000 de lei. Echipele noastre au fost obligate să concureaze pe boburi învechite, din lemn, improprii pentru o pârtie de gheaţă de mare viteză, ca cea de la Lake Placid. Organizatorii jocurilor au imputat boberilor noştri echipamentul neadecvat și lipsa căştilor de protecţie. Cu toate acestea: “Calendarul arată 1932. Olimpiada din America, pregătită cu mijloace americane și promițând să fie un spectacol de primul rang pentru cei din noul continent, care cultivau speranța secretă de a-și asigura toate recordurile. Printre alte echipe care concurează la Lake Placid, pentru sporturile de iarnă, ia parte și echipa unei țări despre care nu prea mulți americani au avut prilejul să audă: România. Concurenții pornesc în proba de bob-sleigh. Americanii se freacă la ochi, nu pot se creadă, dar totuși aceasta e realitatea: echipa țării necunoscute, de pe cealaltă parte a pământului, compusă din căpitanul Hubert și locotenentul Papană bate recordul pistei. Triumful a fost imens. A doua zi toți românii din America s'au simțit cu două palme mai înalți, iar zecile de milioane de cititori ai presei sportive au învățat să cunoască și să respecte o țară care nu are nevoie decât de doi reprezentanți spre a doborî un record mondial”. Recordul stabilit de echipajul Papană – Hubert nu a fost suficient pentru a cucerii prima medalie olimpică pentru România – concursul se desfășura în 4 manșe. Bobul de 2 persoane (Alexandru Papană, Dumitru Hubert) s-a clasat pe locul 4, iar echipajul de 4 persoane (Alexandru Papană, Alexandru Ionescu, Ulise Petrescu şi Dumitru Hubert) pe locul 6.Datorită acestor rezultate România a obținut 4 puncte și s-a clasat pe locul 10 în clasamentul pe națiuni, aceasta fiind cea mai bună clasare a României la Jocurile Olimpice de Iarnă din istoria participărilor.

Consacrarea definitivă avea să vină un an mai târziu: în 1933, la Schreiberhau, Papană și Hubert au cucerit titlul de campioni mondiali în cursa de bob două persoane. Interesant este faptul că Alex Papană a folosit în locul volanului, fișele, și că echipajul României a luat startul “lansat”, aceasta reprezentând o premieră. Evenimentul avea să fie consemnat de toate marile jurnale – scrise sau cinematografice – europene:

Bobul României condus
cu ajutorul fișelor

Genericul unui jurnal de știri
British Pathe

Moartea într-un accident de aviație al colegului său, Mitică Hubert, a dus la retragererea lui Alexandru Papană din activitatea de bober. Cariera lui sportivă nu s-a încheiat însă aici.

Alexandru Papană – asul aviației

Revista “Realitatea Ilustrată” consemna: “De acum înainte, Papană își consolidează gloria. Și cum nu poți avea decât o singură pasiune covârșitoare, alege aviația - și realizează minuni. În țară, peste hotare, la olimpiada aeronautică, e totdeauna în lotul așilor, e totdeauna omul de care se vorbește. America îl cheamă din nou, ca să-i dea consacrarea definitivă. La Miami, într’un meeting în care avea concurenți tot ce era aviator mai îndrăzneț și mai bun în cele două Americi, românul Papană vine să arate ce înseamnă îndrăzneala și priceperea. Lecția este usturătoare pentru ceilalți: lui îi aduce titlul de campion de acrobații aeriene al celor două Americi. Micul Papană este acum marele Papană. ‹‹Vreau săvăd și eu țara în care s'a născut un astfel de om!›› – exclama un mare ziarist sportiv care a asistat la triumful locotenentului român.

"Realitatea ilustrată: din 4 septembrie 1935

În clipa când apar aceste rânduri, peste ocean, la uzinele Bellanca din New Castle este gata avionul “Alba Iulia” și eroul nostru începe să facă cele dintâi probe de sbor cu această splendid mașină cu trei motoare. Fie că autoritățile americane vor da permisiunea de sbor pentru cupa Lindbergh, peste Atlantic, fie că vor cere pe bordul fiecărui avion un pilot, un navigator și un radiotelegrafist (și în acesta caz Papană întrunește într'o singură persoană toate aceste trei calități) sburătorul român va fi în august la București cu “Alba lulia"și va trece oceanul de la New-York la Paris, iar de la Paris va fi dintr'o bătaie de aripă la București. Odată între ai săi, va prinde destulă putere ca să se urce din nou la bord și să pornească într-o cursă record în jurul globului, pe care o visează de mult. Visurile eroilor devin totdeauna realități. Nu se poate să nu se întâmple astfel și de data aceasta.”

"Les Ailes" din 23.09.1937

În anul 1936 Alexandru Papană a câștigat cursa aviatică de zbor între New York și Los Angeles la bordul unui avion Bücker Bü 133 B Jungermeister. Câteva luni mai târziu a terminat pe locul II cursa aviatică dintre Miami și Havana. În anul 1937 l-a învins pe contele Hagenburg într-un miting aviatic ținut la Cleveland (concurs care s-a terminat cu zdrobirea avionului contelui). Alexandru Papană era deja considerat un as al aviației mondiale, iar aventurile lui erau consemnate de jurnalele din întrega lume.

În anul 1938, în timp ce pregătea un zbor transatlantic, avionul lui Papană a fost avariat pe pista aeroportului din Chicago (avionul său este astăzi expus la muzeul din Chantilly al celebrului Institut Smithsonian). Revista “Realitatea Ilustrată” consemna în numărul din 3 august 1938: “Primim acum fotografiile din America cu accidentul aviatorului nostru, căpitanul Alexandru Papană. Dânsul se pregătea să treacă Oceanul, venind spre țară de la Bennet Field, lângă New-York. Cu câteva zile mai înainte de a încerca această performanță, a zburat spre Hartfort, spre a pune la punct motoarele. O furtună puternică l-a silit să aterizeze la Newhaven. Când vremea s'a mai potolit și-a luat din nou sborul, dar furtuna pornită iar, mai puternică, l-a silit să coboare la Norwalk. Avionul, la aterizare s'a izbit de zidul de piatră de la marginea aeroportului, trenul de aterisare s'a sfărâmat, s'au rupt elicele și s'au îndoit aripile. Din fericire aviatorul a scăpat neatins. Căpitanul Alexandru Papană își face reparațiile avionului său și continuă să se pregătească pentru sbor. În fotografiile noastre, avionul după accident și aviatorul care e gata să facă zborul transatlantic.”

"Realitatea Ilustrată" din 29.09.1937

În anii ce au urmat Papană a fost pilot de încercare pentru compania Northrop și a fost implicat în testarea avioanelor P-61 Black Widow - aparate folosite de către US Air Force în cel de Al Doilea Război Mondial.

Din păcate viața privată a marelui nostru sportiv nu a fost una fericită. Dina Papană, prima lui soție, a murit la nașterea fetiței lor în 5 septembrie 1938. Alexandru Papană s-a recăsătorit în anul 1945, la Beverly Hills, cu Jean Hacker, dar acest mariaj nu a fost unul fericit. În aprilie 1946 Alexandru Papană s-a sinucis în apropiere de Las Vegas.

"Adevărul" din - 22 iunie 1937
Alexandru Papană - primul din stânga jos
Dina Papană - a patra de jos

Surse:

- articolul “Papană mic și mare – documente inedite” - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numerele din 2 și 9 iunie 1937

- revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 3 august 1938

- http://www.bobsanie.ro/pagini/FRBS/istoric.html

Perioada interbelică reprezintă cu siguranţă o perioadă de definire a identităţii noastre ca neam, de “schimbare la faţa a României”, îndeosebi prin mijloacele creaţiei culturale, da nu numai. Lumea interbelică a teatrului nu este nici ea străină de această extraordinară efervescenţă culturală. Am încercat de mai multe ori să aduc în faţa voastră instantanee din aceasta lume a teatrului românesc – încercând să recompun chipuri şi destine ale unor actori din acea perioadă – unii dintre ei aproape uitaţi astăzi. Pentru a vă face o imagine mai de ansamblu a vieţii teatrale româneşti interbelice am "cules" pentru voi câteva cronici apărute în săptămânalul “Realitatea Ilustrată” în prima jumătate a anului 1935 - cronici semnate “Monsieur de la Palisse”. Numele oamenilor de teatru – dramaturgi, regizori, actori, scenarişti - care se regăsesc în aceste cronici teatrale spun aproape tot ce este de spus despre această epocă a teatrului românesc. Mai bine decât aş putea să o spun eu:

“Nădejde” la Teatrul Naţional

“O premieră interesantă a constituit reprezentarea ultimei piese a lui Henri Bernstein - "Nădejde" - la Teatrul Regina Maria. Am admirat un Bernstein reînnoit - deşi după noi nu se'nvechise niciodată, care a scris o lucrare parcă anume făcută pentru reabilitarea dialogului în teatru. Audierea acestei piese constituie o adevărată încântare: dialog firesc, s'ar putea spune, "de toate zilele“, construcţie de adevărat arhitect teatral, acţiune, atâta cât e, condusă cu măiestrie, "loviturile" - specialitatea de altădată a autorului - reduse minim. Un ansamblu cum rar se vede în teatrul românesc a dovedit o pătrundere desăvârşită a piesei bernsteiniene. Doamna Lucia Sturdza Bulandra, doamna Romanne, - artistă română care şi-a făcut ucenicia la Paris - domnii G. Storin şi Tonny Bulandra au fost, fără exagerare, magistrali în rolurile lor.” (“Realitatea Ilustrată” - 13 februarie 1935)

Scenă din piesa "Nădejde" de Henry Bernstein

“La Calul bălan” la Cărăbuş

“Compania "Cărăbuş" de sub direcţia d-lui C. Tănase cunoaşte un succes fără precedent cu celebra operetă "La Calul bălan" de Miller şi Benetzky, în versiunea românească a d-lui N. Kiriţescu. Celebra operetă care s'a jucat în străinătate ani de-a rândul se joacă în fiecare seară la marele teatru Eforia de pe B-dul Elisabeta. Decorurile sunt executate cu o artă desăvârşită de către pictorii Feodoroff, Caramanlau și Rohrhoffer.

Grupul picolilor din actul II a operetei "La Calul bălan"
(în mijloc, impozant, Constantin Tănase)

Costumele sunt executate în marele ateliere de la Paris şi Londra cât şi în atelierele "Cărăbuşului". Printre principalii interpreţi, în frunte cu marele nostru comic C.Tănase, sunt d-nele Olga Solomoneanu, Lulu Savu, Maud Mary, Lisette Verea, Joujou Pavelescu, surorile Martinescu, Tantzi Grigoriu precum şi d-n ii V. Chicideanu, Giugaru Sandi-Huşi, Radu Popea, Milică Milian, Marcel Emilian, F. Glodariu, Roman, Dinescu, Trestian, etc. În Opereta "La Calul Bălan" se prezintă publicului d-na Reverelly, vestita cântăreaţa tiroleză şi trupa Edelweiss din Innsbruck, care imprimă acestui spectacol o notă originală. Orchestra mărită este pusă sub conducerea maestrului Dendrino iar grandiosul balet a fost pus la punct de maeştrii Floria Capsali şi Nicols. Regia se datorează domnului Soare Z. Soare. Dl. C.Tănase pleacă în turneu la 1 Martie cu fastuoasa revistă intitulată "Tănase are cuvântul" iar apoi va vizita principalele oraşe din ţară şi cu celebra operetă "La Calul bălan"." (“Realitatea Ilustrată” - 30 ianuarie 1935)

Dl. C.Tănase şi d-ra Lulu Savu
într-o scena din actul II
a operetei "La Calul bălan"

“Alhambra Cucereşte”

“D-nii Vlădoianu şi Constantinescu au dobândit un nou mare succes în prima zi a Crăciunului cu ultima lor revistă „Alhambra Cucereşte" .Noua producţie a fecunzilor autori şi directori ai glorioasei „Alhambra" este de la început până la sfârşit o continuitate de spirit luminos şi tineresc, de graţie, de trouvailleuri amuzante, de melodie şi de fast. Sentimentalismul duios, alternează cu cel mai perfect humor, care la rândul lui face de multe ori locul scenelor de mare desfăşurare. Este adevărat, d-nii Vlădoianu şi Constantinescu au norocul unui ansamblu strălucit - cel mai bun ansamblu din câte au apărut vreodată pe o scenă de revistă la noi, Marilena Bodescu, inepuizabilă cu verva pe care o întrebuinţează în rolurile ei, acumulând de data aceasta prin excelenta mască pe care şi-a făcut-o în „Gâgă". Mia Apostolescu s'a dovedit din nou a fi cea mai talentată subretă a revistei noastre şi în acelaş timp vedeta cea mai răsfăţată de public. „Alhambra Cucereşte" i-a oferit din plin prilejul să dezvăluie drăcescul ei temperament, trecând cu o artă de strălucită comediană prin filiera diferitelor roluri pe care le-a interpretat. În „Carioca" Mia Apostolescu a recoltat aplauze triumfale care i-au adus trisarea cupletului.

Scena finală din "Alhambra Cucereşte"

Silly Vasiliu - agreabilă cântăreaţă, Lulu Nicolau - apariţie seducătoare, Virginica Popescu - de la rol la rol mai drăgălaşă, Nutzi Pantazi, Annie Călinescu, Florica Demian, completează fericit batalionul vedetelor feminine. În fruntea distribuţiei masculine C. Toneanu ne-a făcut excelenta surpriză a reapariţiei sale în câteva roluri mult aplaudate. Stroe şi Vasilache aceşti răsfăţaţi ai publicului nostru au avut, alături de Mia Apostolescu, marele succes al serii. Meritul lor este cu atât mai mare, cu cât scenele de succes şi le-au compus (melodie şi text) singuri. „Dă-mi o regală fără carton", compoziţia lor, a fost bisată. C. Antoniu a dovedit din nou excelente însuşiri vocale. O carieră frumoasă îl aşteaptă cu siguranţă pe acești admirabili tenori, care lipsea revistei noastre. I. Talianu și C. Groner, mai în vervă ca niciodată, au recoltat numeroase aplauze în scenele în care au apărut. Insinuantele melodii ale d-lui I. Vasilescu au contribuit desigur şi el la marele succes al revistei “Alhambra Cucereste” pornita pe o lunga serie de spectacole.” (“Realitatea Ilustrată” - 09 ianuarie 1935)

“Capitularea Titinei” la Teatrul Vesel

“Încă o farsă (a câta Doamne?) de astă dată la Teatrul Vesel: „Capitularea Titinei". Nici mai proastă, nici mai bună decât puzderia celor reprezentate în actuala stagiune bucureşteană. Aceleaşi “încurcături”, cusute cu aţă albă, aceiaşi intrigă copilărească, cu desnodământul întrevăzut de la prima scenă. Să fie oare acest soi de spectacole pe gustul publicului? De bună seamă, de vreme ce este atât de intens cultivat, ba Teatrul din Palatul Eforiei i s'a consacrat, se pare, cu totul. Şi, după toate probabilităţile, această “Titină” va obţine succes, fiind interpretată de actori talentaţi ca d-nii Ion lancovescu, Mişu Fotino, d-na Tanţi Cutava, etc. După cum am prevăzut reprezentaţiile cu piesa lui Pirandello „Ca înainte, mai bine ca înainte", cu concursul d-nei Maria Ventura, obţin un succes strălucit, s'ar putea spune unic în analele teatrului românesc: absolut toate aceste spectacole s'au dat cu “casa închisă”.” (“Realitatea Ilustrată” - 28 martie 1935)

Scene din comedia „Capitularea Titinei“
cu Ion lancovescu, Mişu Fotino şi Tanţi Cutava

“Dridri” la Teatrul Naţional

"Reprezentarea piesei “Dridri” la Teatrul Naţional a prilejuit o situaţie poate unică, în istoria universală a teatrului: o mamă care joacă in piesa fiului. Într’devăr, autorul recentei premiere a Teatrului Naţional, dl. I. Cantacuzino, este fiul d-nei Maria Filotti. Vă închipuiţi cu câtă devoţiune şi-a servit mama actriţă, fiul, autor! De altfel, nu numai din acest punct de vedere, d. I. Cantacuzino este cu adevărat un debutant norocos: să debutezi sub auspiciile faimei d-nei Maria Ventura este un lucru foarte rar pentru scriitorul român de teatru. Şi marea noastră artistă, dotată cu o rară conştiinţă profesională, a pus la contribuţie resursele marelui său talent, în redarea vieţii scenice eroinei. D. A. Pop Marţian, interpretul lui Vasile Alecsandri, personagiul central al piesei, i-a fost un demn partener, reuşind să facă din acest rol, greu de jucat, - pentru că este scris pe o muche de cuţit,- o adevărată creaţie.

Scenă din "Dridri" de la Teatrul Naţional

D. Paul Prodan a arătat tot interesul piesei, încredinţând montarea ei d-lui Soare Z. Soare, care cu preţiosul concurs al d-lui Traian Cornescu a făcut lucrării d-lui Cantacuzino un cadru fastuos. Deşi lipsită de ceea ce se’nţelege prin dinamism dramatic, “Dridri” este o piesă care vădeşte realele însuşiri de scriitor de teatru ale d-lui I. Cantacuzino” (“Realitatea Ilustrată” - 3 aprilie 1935)

“Simunul” la Teatrul Regina Maria

“Un succes meritat îl obţine la Teatrul Regina Maria piesa lui Lenonand (?) “Simunul“. E într’adevăr ceea ce se numeşte un “spectacol”, adică rezultanta unor temperamente artistice în colaborare. Regisorul Victor Ion Popa şi-a găsit lucrarea dramatică a cărei montare se încadrează viziunii sale plastice. “Simunul” îşi desfăşoară acţiunea într’un cadru picturii adecuat. Interpretarea, în frunte cu d. G. Storin, d. Al. Finţi, d-nele Margueritte Romanne, Beatha Fredanow realizează unul dintre cele mai omogene ansambluri apărute pe o scenă românească.” ( “Realitatea Ilustrată” - 3 aprilie 1935)

G. Storin, d. Al. Finţi, d-nele Margueritte Romanne, Beatha Fredanow

"Simunul" la Teatrul Regina Maria

“Ploaie” de Somerset Maugham la Teatrul Comedia

“Suntem se pare în zodia pieselor... tropicale. După „Simunul", iată „Ploaie" de Somerset Maugham la Teatrul Comedia. Şi în profida acestor asemănări izbitoare de climă cele două recente premiere se clasează printre spectacolele interesante ale stagiunii, pe sfârşite. Maugham este desigur unul din cei mai abili scriitori de teatru contemporani. Dintre scriitorii moderni englezi este poate cel mai gustat, în afara “Insulei” poate pentru că nu face atâta caz de acel spirit anglo-saxon, care sperie atât de mult pe “continentali”.

George Vraca (stânga) și G. Timică (dreapta) în "Ploaie"

“Ploaie” este o satiră, pe alocuri destul de usturătoare, contra ipocriziei nu religioase, ci a multor din aşa zişii slujitori ai bisericii. Spectacolul de la Teatru “Comedia” este, cum am spus, interesant. „Ploaie” este cunoscut publicului şi din cinematograf. Să dea Dumnezeu să nu aibă soarta lui “Miss Ba”, “Dineu la ora opt”, “Grand-Hotel” şi altele cari deşi meritau să fie văzute pe scenă au fost ocolite de numerosul public care le văzuse la cinematograf. Ar fi păcat, mai ales că d. G.Vraca şi d-na Mania Antonov au jucat frumos” ( “Realitatea Ilustrată” - 10 aprilie 1935 )

Ne-am început mai demult, însoțiți de publicistul N. Papatanasiu, vizita prin lumea de altădată a Brăilei, oraș în care “viaţa portului s’a risipit, s'a stins” și în care se depăna pe atunci “un film, cu încetinitorul, obositor şi enervant.” În lumea aceasta amorțită, vestea că două vapoare își vor începe din nou peregrinările pe Dunăre părea că va readuce dinnou la viață portul și pe oamenii lui. Cu toate acestea: “În fața unei cafenele, la colțul străzii, grupuri de hamali, abătuţi de ședere, de lipsuri. Au fețe pământii. Murmur de vorbă vine dinspre ei. Svon slab. Acasă nu e mâncare, copiii plâng, casa se dărăpănă, fetele se prostituează pentru pâine. Unii din ei au murit. S'au asvârlit în faţa trenului ori s'au spânzurat.

Citește aici prima parte a reportajului: Oameni din porturi

* * *

- Patera! - E glasul lui Dimitrachi.

- Ce este? - întreabă Barba Costa, trezit din gânduri, privind spre Dimitraki, care avenit pentru întâia oară la cafenea.

Vestea e cu adevărat extraordinară: Ernestinaşi și Ariadni pornesc mâine spre Silistra. Casa lor de cereale a hotărât să aducă o încărcătură de orz. Orzul are prețul în urcare. Vecinii de la mesele dimprejur au ridicat capetele. Știrea face într'o clipă înconjurul cafenelii. Dimitraki a vorbit prea tare.

Bărci în portul Brăilei

În trupul lui Barba Costa sângele svâcnește! Începe iarăși călătoria în susul fluviului, de-a-lungul porturilor, de-a-lungul malurilor înverzite de sălcii! Gândul lui reface călătoriile (atâtea!), revede chipuri de cunoscuți și prieteni.

- Mergem, Spiro! Pleci și tu! - rostește el.

Spiro sfârșește de silabisit o frază, apoi pune degetul drept zăloagă, dă din cap și pornește după Barba Costa.

- E, na pari o diàvolos! - (La naiba!) izbucnește el pe sub mustăți. Nu poate să vadă cum are să aranjeze cu Evridiki, în privința Aretiei. Asta îl îngrijorează, peste poate, pe capetan Spiro.

* * *

Şi călătoria în lungul fluviului începe aşa cum a depănat-o Barba Costa în priviri. Mai întâi, hârtiile la agenție, la vamă, la căpitănie. De asta au avut grijă oamenii d-lui Panopulos. Seara, totul era gata. Remorcherul Alice s'a apropiat de Ernestina și a acostat alături, duduind din motoare. Până a nu se lăsa pe deplin întunericul deasupra portului, a început o manevră puțin complicată. Ariadni trebuia scos dintre Clitemnestra și Ifigenia și lipit de Ernestina, care avea să-i fie tovarăș de drum. Parâmele au fost slăbite. Ariadni a fost legată la pupă, de Alice, care s'a pornit să întindă parâma de sârmă. Apoi, lăsat în cursul apei (șlepurile se leagă cu prora în susul fluviului) șlepul diriguit doar de cârmă, pe care o rotea grijuliu Spiro, s'a a lipit de Ernestina.

În zori, plecarea. Manevra retragerii legăturilor o face Dumitraki. Parâmele care unesc cele două șlepuri cu remorcherul au fost legate de cu seară. Barba Costa stă în cabina înălțată a cârmei, (sto timòni). Remorcherul șuieră prelung, cu glas răgușit și se'ndepărtează încet. Parâmele se întind. O mică sguduitură. Vaporașule oprit o clipă pe loc. Pe coș se'nvolbură lințolii de fum. Helicele frământă apa Dunării, care oglindește zorii albăstrii. Un șuier scurt. Șlepurile înaintează. S.R.D. 326 și celelalte rămân în urmă. Decorul portului, împodobit cu lumini palide, se trage îndărăt, cu siluetele turnurilor de la fabrici, cu vaporașele și șlepurile priponite în ancore.

Cargobot încărcând cereale în portul Brăilei - 1937

Apoi, malurile se apropie, cu priveliștea mereu neschimbată a sălciilor verzi. Uneori, un sat. Mai târziu, în amiezi, Piua-Petri - un port mărunt. Pe înserat, popas în fața Hârșovei, un orășel împlinit între două dealuri albe, de calcar. Între două canarale, cum li se spune. Aici, Barba Costa a rămas în mai multe rânduri, pentru ca să încarce grâne. Are prieteni buni. După ce ancora e coborâtă, Barba Costa pornește cu barca spre port, ca să întâlnească pe Kirio Dimitri. Întâlnirea cu Kirio Dimitri e afectuoasă, ca între cunoscuți de demult. Seara se încheie, cu alți prieteni, la un restaurant, lângă pahare cu vin.

În zori, furtună. Dunărea e cu totul alta. Valurile se năpustesc în toate părțile, ca o învârtejire prin nămoluri. Dintr'un braț de apă, se ivește un remorcher negru cu brazdă roșie. Îl cunoaște Barba Costa. Stăpân e căpitan Ali, un cunoscut de demult. Roata cârmei se smucește în mâinile lui Barba Costa, dar el o ține bine. Remorcherul lui căpitan Ali s'a pierdut, în urmă, dimpreună cu aducerile aminte.

* * *

În clipa aceasta, pe șlepul de-alături, se aud glasuri care biruesc vântoasa și strigăte de ajutor. Barba Costa poate să vadă de-aci, de sus, pe Areti alergând cu părul învâlvorat pe punte, urmărită de Spiro, înfuriat, ca o gorilă. Scena se desfășoară cu o repeziciune de fulger. Nici cât ar pune cârma la babord, Aretia a și ajuns la prora șlepului, încalecă peste balustradă şi se asvârle în apă, între cele două șlepuri. Capetan Costa își întipărește expresia chipului Aretiei, de spaimă și amărăciune, ca pe-un clișeu. Închide ochii o clipă și imaginea nu se șterge. Îndată, se smulge din inerție și deschide ușa cabinei:

- Dimitraki! Dimitraki!

Dar Dimitraki e gata. A văzut și el pe fereastră împrejurarea. Aleargă pe Ariadni, scutură de umeri pe Spiro care pare un hăbăuc, se repede în casă, reapare și privește în urma șlepului. Barba Costa face și el la fel. Dâra de spumă de la pupa șlepului se pierde în valurile nămoloase. Trupul fetei nu reapare. Numai valuri, valuri, în culoarea lutului galben, dobrogean. Dimitraki ar voi parcă să deslege lotca șlepului și să se avânte prin valuri, în căutarea Aretiei. Ezită, însă. Ar fi o nebunie! - gândește Barba Costa. Așa vede și Dimitraki care revine pe Ernestina și urcă la cârmă:

- Ideş? (Ai văzut?) - întreabă fiul.

- Ne! (Da!) - spune Barba Costa și lasă în mâna lui Dimitraki roata de fier. Coboară și pătrunde în casa lui Spiro. Spiro a rămas, de piatră, pe un hambar. De pe vapor n'a observat nimic. Vântul șuieră și izbucnește mai tare. Dac'o să iasă fata la suprafață, au s'o pescuiască lipovenii! În odăița bătrânilor plânge, fără putere,coana Evridiki.

Șlepuri pe Dunăre - 1937

- To caimèno to coritzaki-mu! (Sărmana fetiță!) - repeta mama.

Plecarea din Brăila, neașteptată, deslănțuise drama. Cu voia mamei, Areti avea să rămână la niște prieteni. Dar Spiro se opusese. Areti trebuia să vină cu ei, la Silistra. Coana Evridiki nu înțelegea schimbarea în firea lui Spiro. Când aflase însă de la Spiro întâmplarea cu fata lui capetan Manoli, voința ei se anihilase. Trecuse de partea soțului. Areti, desnădăjduită, (lăsa în urmă un început frumos dedragoste) se revoltase. Dar bătrânii, de acord, o încuiaseră încabina ei. Socotind că în larg nu mai e nicio primejdie, o eliberaseră. Cearta izbucnise din nou. Și pe urmă, sfîrșitul îngrozitor...

— Areti! Areti! Coritzaki-mu! Coritzaki-mu! (Areti! Areti! Fetița mea! Fetița mea!)

* * *

La amiază, furtuna s'a potolit. Soarele s'a ivit, pe ceruri și pe ape. Malurile: înverzite de aceleași sălcii. Cerna-Vodă a rămas departe, cu podul alb. Popas, la Oltina, pe noapte. A doua zi, sfârșitul călătoriei, la Silistra. Decor ca'ntr'un tablou de Dimitrescu. Încep lucrările pentru construirea schelei. Cât mai repede, fiindcă remorcherul trebuie să plece, spre Brăila: numaidecât! În toiul alergăturii, Dimitraki îi aduce lui Barba Costa vestea că Spiro s'a spânzurat, într'un hambar. L-au găsit, adineauri. Bătrânul nu-și poate stăpâni o înjurătură, de necaz. Semn rău!

- Ton Keratà!...... și se'ndreaptă spre Ariadni.”

...ca'ntr'un tablou de Ștefan Dimitrescu

Sursa: reportajul “Oameni din porturi” – semnat N. Papatanasiu (prozator, critic literar şi publicist român) – publicat în numărul din 13 ianuarie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”

Vă invit să petrecem câteva ore într-un "club din alte vremuri”. Vom merge împreună la o sală de dans în care - fără să aibă parte de luxul localurilor “din centru” şi nici de refrenele la modă cântate de celebrele jazz-banduri ale vremii – se întâlneau şi dansau bucureştenii de rând în perioada interbelică. Pentru aceștia “duminica era ziua feerică a libertăţii, când îşi puteau întrebuinţa timpul numai după fantezia lor”. Vom pleca însoțiți, bineînțeles, de un reporter interbelic pe care îl vom numi și noi “Rex”, pentru că așa își semna articolele publicate în paginile revistei “Ilustrațiunea Română”:

“- Dansați, domnișoară?

- Mersi.

Perechea începe să se învârtească în ritmul deochiat al unei armonici stridente, mânată diavolește de Costică Arapu, cel mai celebru armonist din Capitală. Cântă un fox-trot și perechile dansează un vals romantic amestecat cu o bătută autohtonă. Desigur ca aceasta nu se petrece nici la “Valadolid”, nici la „Bombonieră".

Cum se fac cunoștințele...

Suntem în unul din cele mai renumite localuri populare, la “completul” unde dansează oltenii, găzarii, precupeții, servitoarele și fetele din cartierele învecinate. E o vastă baracă de scânduri, împodobită cu brad și foiță tricoloră. Lămpi electrice voalate de fumul gros al țigărilor luminează o mulțime de indivizi cari se sucesc pe loc, în timp ce, de pe un scaun din mijlocul localului, Costică Arapu nu obosește până dimineața cântând când din armonică, când din gură, când din ghitară. În jurul lui, fiecare dansează ce vrea și ce știe. Dintr'o singură privire, cuprinzi 20 de perechi cari dau din picioare, fiecare după fantezia sau știința ei în ale dansului. Se întâmplă uneori ca domnișoara să danseze într'un fel și cavalerul într'altul. Dar asta nu are nici o importanță în înghesuiala cea mare, unde niciodată nu știe cine te-a călcat pe bătătură.

Ca să intri în sala de dans trebuie să plătești 5 lei la intrare. Altă taxă nu se ia, nici consumații nu există. Când dansatorilor li se usucă gâtul din pricina prafului ridicat din podele, se reped până la cârciuma de peste drum, unde-și ung laringele cu o dușcă zdravănă de rachiu de izmă. Apoi, cu inima căptușită, vin să danseze mai cu foc. Cu cât crește numărul paharelor, cu atât crește și pasiunea dansului. Așa că, la o anumită ora, dansatorii se dedau la cele mai fantastice fantezii: umblă de-a bușilea, sar peste armonist, rămân prostiți în fața zidurilor de scândură sau se încaieră frumos, ca și cum ar dansa. Fără nici un gând rău, proaspeții veniți dansează între ei, bărbați cu bărbați, fete cu fete.

- Numai așa de “boală”, să se vadă cum știm noi să ne folosim picioarele.

După vreo oră, când oboseala picioarelor se ridică la cap ca o căldură binefăcătoare, relațiile dintre dansatori devin prietenești. Se petrece ca într’o mare familie, în care sunt atât de multe rude, încât nu le poți cunoaște pe toate. Din “domnișoară” raporturile trec imediat la “Ileano”, ca să urmeze apoi un “Fă!” bărbătesc și o ciupitură măiestrită.

"Faimosul" Costică Arapu
încinge atmosfera

O fată timidă și chioară, deși a plătit intrarea, stă stingheră, rezemată de perete, ca să nu împiedice dansatorii. Ce-i drept, pe lângă că are un ochi cu albeață, mai are și gura strâmbă. Dar sub foița cu care și-a înroșit obrazul și buzele nu se cunoaște cât e de urâtă. Un taxator de la S.T.B. (notă: Societatea de Transport București), la fel de timid și el și fără pereche, o privește cu jind: cel puțin picioarele îi sunt întregi și are un bust cum nu au toate frumoasele de-aici. Cu toată timiditatea, S.T.B.-istul se apropie de fata proastă și chioară:

- Sunteți din București, domnișoară?

În contactul cu lumea din tramvaie, tânărul a învățat să vorbească așa cum se cuvine cu o domnișoară pe care nu o cunoști. De câte ori nu a fost el martor în tramvai la asemenea începuturi de idile, când domnul care a plătit biletul până la Obor coboară împreuna cu partenera întâmplător întâlnită, la Grădina Icoanei. Fata chioară, mândră că un tânăr cu uniforma atât de frumoasă îi adresase cuvântul, răspunse rușinată, privind cu ochiul sănătos spre picioarele ei strânse în pantofi cu șireturi:

- Nu, din Moldova!

- Aa! - se miră bucuros băiatul, deși știe că spune un neadevăr - Eu tot din Moldova sunt!

Idila se încheagă ușor. După câteva minute, chioara și setebistul dansează strâns, iar fata își lasă romantic capul pe pieptul lui, pe care strălucește, pe o placă de metal, un număr impresionant. După dans, când rachiul devine un stimulent pentru țopăiala viitoare, perechea se întoarce exuberantă la “bal”, unde și ceilalți dansatori își ridicaseră entuziasmele la același diapazon.

În ringul de dans

Armonica lui Costică Arapu zicea acum o bătută autentică și năstrușnică, care furnica picioarele. Se ridicase praful ca un nor galben și dansatorii nu mai osteneau. Fiecare cânta ce-i trecea prin cap, de la “o mamă, dulce mamă”, până la “am un lemn și patru bețe". Petrecerea la “balul” din Calea Moșilor e acum în toi. Peste câteva minute va degenera într'un amestec cumplit de dansatori, ca apoi să se transforme într'o învălmășeală cumplită. Femeile vor țipa ca la baie, pumnii se vor repezi în aer ca proiectilele, capetele vor suna lovite ca dovlecii. Pricina bătăii obligatorii de la urmă nimeni nu o cunoaște. Dar e fatală, ca muzica, ca rachiul, ca dansul.

În zori, un bătrân filosof mătură sala de dans de praf și de sânge. Clientela abia așteaptă seara, ca să reînceapă balul cotidian.”

Citește și: Carnaval: Excentricitățile Salomeei

Sursa: articolul ‹‹“Bal-Musette” bucureștean›› - semnat “Rex” – publicat în numărul din 22 ianuarie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română”

An de an căldurile toride se revarsă asupra orașele noastre. Zile caniculare, fără nici o adiere de vânt și fără nici un strop de ploaie, zile în care atmosfera e încinsă și soarele dogorește înăbușitor. Nopți în care aerul devine respirabil doar prin parcurile și prin grădinile umbroase. Azi, la fel ca și în perioada interbelică, orășenii care nu pot pleacă “în vilegiatură”, la munte sau la mare, caută soluții pentru a păcăli canicula. În numărul din 10 august 1933 al revistei “Realitatea Ilustrată”, redactorul Ion Zăbavă încerca să ofere “o serie de sfaturi inedite”:

“De îndată ce sosesc căldurile, toate ziarele și revistele se simt obligate să publice sfaturi anticaniculare: “Cum să ne apărăm de căldură”, „Cum să ne ferim de insolație”, “Sfaturi pentru lunile de vară"... și altele. De vreme ce așa este tradiția, să ne fie îngăduit să dăm și noi cititorilor o serie de sfaturi contra căldurilor; cum însă toate recomandațiile higienei au fost publicate de sute de ori, vom căuta să vă oferim o serie de sfaturi inedite.”

Soluții... istorice

„Pe asfaltul topit de soarele fierbinte, patru tocuri înalte și ascuțite se înfig simetric:

- Vin căldurile, dragă. Ce ne facem?...

- Ce să faceți, Doamnele mele... Să citiți pe Herodot.

Nu stiti cine e Herodot?... Un mare romancier cehoslovac sau un gazetar american. Nu importă. Dar să-l citiți, fiindcă veți găsi în Herodot admirabile remedii contra căldurii. Într’adevăr, Herodot ne spune că grațioasele egiptene de acum câteva mii de ani, întocmai ca și cucoanele de azi, nu se puteau lipsi de o mică plimbare cotidiană - cum ar veni pe Calea Victoriei sau la Șosea. E încă o dovadă că nimic nu se schimbă sub soare. Dar acest astru era pe atunci mult mai înfierbântat în Egipt, decât este azi la București, ceea ce nu trebuie să vă surprindă: era pe vremea aceea mai tânăr cu vreo șase mii de ani. Curioase cum sunteți, veți întreba:

- Dar cum se puteau plimba egiptenele pe o căldură mai grozavă decât la noi?

lată ce scrie Herodot, în aeeastă privință: “în litiere, risipeau un strat gros de ierburi verzi, pe care se întindeau, îmbrăcate eu o simplă tunică de in". Până aici, nu e greu să le imitați. Vă rămâne numai să vă culcați în automobile, pe un strat de iarbă rece, fiindcă îmbrăcăminte mai complicată nici dv. nu obișnuiți. Herodot continuă: “Egiptenele își înfășurau pe brațe și pe gât două sau trei vipere vii, dresate de neguțători galici sau fenicieni. Și numai astfel cutezau să iasă la plimbare, pe caniculă". Conițele noastre știu desigur că temperatura trupului viperei este sub temperatura celui feminin, pentru că șarpele are sângele rece, pe când al femeii clocotește, vara ca și iarna. Din această cauză, înfășurarea trupului cu vipere este un remediu excelent contra căldurii, și vi-l recomandăm... cu căldură.”

O posibilă soluție împotriva căldurii: fotoliul de gheață

Un weekend la mare...

“Dacă anumite prejudecăți de rasă sau de specie vă împiedică să întrebuințați acest remediu, nu vă rămâne decât să vă duceți la ștrand, dar apoi veți fi nevoite spre a vă curăța trupul, să vă duceți la mare. Evitați însă Tekirghiolul, unde veți întâlni din nou noroiul. Ca să ajungi la mare, în gara Constanța te vor trece toate nădușelile:

- La ce oră e tren spre Mamaia?

- E afișat la casă.

La casă un afiș galben anunță trenuri din oră în oră spre Mamaia sau spre Movilă, plus trenuri automotoare suplimentare. Dar, deși existent pe afiș, trenul nu se vede în gară la ora indicată. Te adresezi din nou portarului, care te lămurește:

- Pleacă după afiș, dar încă nu s'a pus în circulație.

Pe scara vagonului - înainte de plecarea spre mare

S'a zvonit, pe peron, că un tren suplimentar pleacă. În dimineața aceasta de Duminică arzătoare, dar nu se știe pe ce linie trage, dacă pleacă spre Mamaia sau spre Carmen Sylva (notă: în perioada antebelică stațiunea Eforie Sud a purtat mai întâi numele de Băile Techirghiol-Movilă, mai târziu Băile Movilă sau Techirghiol-Movilă și mai apoi Carmen Sylva). Portarul se contrazice eu tăblițele de pe vagoane, și acestea cu afișul galben.

- E pentru Carmen Sylva!

Jumătate din lumea de pe peron, dă năvală în trenul care se umple într'o clipă. Dar altcineva precizează:

- E pentru Mamaia!

Cei din tren vor să coboare, în timp ce pasagerii de pe peron, amatorii de Mamaia, vor să se urce. Femei se rostogolesc din tren, pe scări, unde s'au în cins bătăi. Nimeni nu cedează: călătorii spre Mamaia vor să se urce peste cei din tren; aceștia vor să coboare până nu pleacă trenul. Unii ies pe ferestre. Copiii sunt striviți sau trecuți, colete ce sbiară, din mână în mână, pe deasupra capetelor. Prin ușile blocate nimeni nu urcă și nimeni nu coboară. Dar toți împing cu convingere, voinicește... În fine, trenul cu călători pentru Carmen Sylva, a plecat... spre Mamaia.”

Five-o'clock tea marin

... sau un weekend la munte

“De aceea, daca nu aveți pumnul lui Schmeling sau statura lui Carnera (notă: Max Schmeling și Primo Carnera au fost campioni mondiali la box în perioada interbelică), nu vă sfătuim să plecați la mare. În acest caz este preferabil muntele. De pildă Poiana Țapului, o stațiune răcoroasa, strivită între somptuozitatea Sinaiei și majestatea munților de la Busteni. Aici vei scăpa de căldura din București, dar în locul insolației te amenință neurastenia. Într’adevăr, odinioară unica distracție a vilegiaturiștilor era să privească la gară defilarea trenurilor. Azi, toată lumea pândește pe șosea, făcând cură de praf și exerciții de recunoaștere a mărcilor de automobil:

- Fiat!

- Ași! E un Buik...

- Chrysler! Îl cunosc după claxon!

Și astfel, înebunești lent... Ca mâine, nefericiții vilegiaturiști din Poiana Țapului vor sta ore întregi cu capul ridicat spre cer, până la ankilozarea gâtului, amuzându-se să ghicească “marca” avioanelor:

- Spad!

- Fokker!

- Aha! Vine acceleratul aerian de la Oradea!...

Legea progresului...

Trebuie să recunoaștem însă că sunt și alte delicii la munte, afară de înghițirea în doză masivă a prafului de pe șosea (notă: însoțit azi de suavele gaze împrăștiate de miile de țevi de eșapament). De pildă, răsăritul de soare la Vf. Omu. Toți turiștii au un carnet de impresii și obligația de a se duce să și le scrie la Omu, în fața răsăritului de soare. Pagină tipică din toate carnețele de impresii:

Ziua întâi: Am urcat din greu 7 ore pe panta abruptă a munților, ca să vedem răsăritul soarelui la Omu. Se spune că e o minune.

A doua zi: Am suit, sufocați de extenuare, stâncile pleșuve, dar vom fi desigur recompensați pentru truda noastră, prin superbul răsărit de soare de la vârf.

A treia zi: Am suit toată noaptea ca să prindem răsăritul de soare de pe piscul Omului. Abia ne mai târâm. Dar răsplata va fi magnifică.

A patra zi în zori:În fine, am ajuns în vârful Omului. Plouă cu găleata.”

În Bucegi - pe Valea cerbului

Bagajele – o eternă problemă

“În goana sa după răcoare, vilegiaturistul mai are și alți dușmani de moarte, pe lângă ploaie și chelneri de pildă, cum ar fi bagajele soției. Trăim clipa de actualitate a valizelor și a cufărului, și de groază la gândul cantității de bagaje pe care o va lua soția. Cufărul, acest obiect născocit de o imaginație diabolică prin secolul al XIV-lea, din necesitatea unei vieți de lungi peregrinari a seniorului medieval, și care pe vremea Regelui Soare era capitonat (cufărul, nu seniorul) cu stofe scumpe și avea colțurile bătute în plăci de aur, servea acum șase veacuri mai ales pentru transportul rochiilor femeiești. În fiecare femeie este o Gabrielle d'Estrée, care, în secolul al XVII-lea își transporta în călătorie până și patul demontabil, închis într’un cufăr de nuiele! Contra cantității de bagaje ce o ia soția în tren, nu vă putem însă da nici un sfat: așa este sexul căruia îi datorăm nevestele și celelalte necazuri mai mici ale noastre.”

Copii la scăldat - sub roata morii

Sursa: articolul “Sfaturi anticaniculare”– semnat Ion Zăbavă – publicat în numărul din 10 august 1933 al revistei “Realitatea Ilustrată"

Marea a atras întotdeauna sufletele romantice. Reporterul interbelic Gh. Tari a parcurs şi el drumul dintre capitala încinsă a anului 1935 şi Mamaia. Povestea celor trei zile romantice petrecute la mare a fost relatată cu umor în paginile revistei “Realităţii Ilustrate”. Și pentru că reporterul interbelic ne avertiza că “nimic nu e mai plicticos într’un reportaj decât introducerea”, să intrăm direct în subiect:

Dudui pe plajă...

Drumul către mare

“Sunt în Constanţa. Acceleratul pe care Căile Ferate Române l-au pus în circulaţie special pentru sezonul de vară şi care circulă în garnitură dublă sâmbăta, soseşte destul de târziu pentru ca ideea de a mai beneficia direct de agrementele plajei şi soarelui să fie taxată drept originală.”

Reîntâlnirea cu marea

“La mare am obiceiuri de burghez. Mă duc, în prima zi să văd marea, cazinoul şi farul. E drept că nu trimit cărţi poştale ilustrate şi nu mă fotografiez în faţa unei pânze care reprezintă marea şi un vapor (de ce oare fotografii nu se duc ei la mare şi vor să aducă marea la ei?) Totuşi... Marea am regăsit-o aşa cum am lăsat-o. Mereu nouă, nici o clipă la fel cu clipa dinainte. Tot întinsă până în zări, tot înfrăţită cu cerul în văgăuna de unde răsar vapoarele. La far nu m'am putut duce, căci drumul era păzit de soldaţi. Şi am aşteptat seara, ca să se deschidă cazinoul...”

Plaja din Mamaia în anul 1935

Despre Casinou, ruletă şi... două dudui blonde

“Un mare avantaj — negreşit, sunteţi de părere opusă — al cazinoului din Constanţa este că găseşti în el, indiferent la ce oră, un număr remarcabil de cunoştinţe. Unele sunt plăcute. Le dai bună ziua şi-ţi vezi de drum. Altele sunt neplăcute. Îţi dau bună ziua şi nu mai scapi de ele. Toate au jucat la ruletă. Nici una n'a câştigat. La toate le răspunzi — tocmai pentru că nu-i adevărat — că ai făcut la fel. Dacă eşti mai deştept decât ele, le-o iei înainte, le ceri să te împrumute cu „două cente" te refuză şi te desparţi cu un aer ofensat. Dacă superioritatea circumvoluţiunilor le aparţine, d-ta răspunzi că n'ai, şi ele iau aerul de mai sus. În ambele cazuri, împăcarea urmează să se facă la Bucureşti, unde unul sau altul va avea de dat un aperitiv la „Mercur". Totuşi, sunt şi excepţii.

Dacă intri la ora 9,15 în sala de joc, poţi găsi, imediat după prima masă de ruletă, doi prieteni bucureşteni, însoţiţi de două blonde — una naturală, alta artistică, una cu ochii verzi, alta cu ei negri — care-ţi propun, după ce „vom" mai sta cinci minute să privim „braziliana"— o plimbare cu barca pe lună şi o partidă matinală de plajă, pentru a asista la răsăritul soarelui. Dacă prietenii sunt simpatici sau dacă-ţi place duduia cu ochi verzi, accepţi, având bineînţeles grijă să spui contrariul... Sala de joc a cazinoului din Constanţa seamănă cu celelalte săli de joc ale celorlalte cazinouri de pe întinsul scoarţei pământeşti. Aceiaşi crupieri, aceiaşi oameni, aceleaşi sisteme. Acelaşi aer cald şi închis, aceleaşi voci răguşite, aceleaşi femei venite să piardă ce n'au câştigat încă. Mâinile sunt crispate, bărbaţii sunt nervoşi, bobiţa goneşte zăpăcită în cercuri, până când ameţeşte şi e aruncată încoace şi încolo de numerele care-şi apără, cu îndârjire, virginitatea. Nimic din ce-a fost nu s'a pierdut. Nimic nou n'a venit să se adaoge. O ştiam eu, o ştiau prietenii mei, o ştiau cele două fete blonde. Atunci de ce-am stat două ore în loc de cinci minute?“

În așteptarea răsăritului...

Răsărit de soare la Mamaia

“Am luat o maşină de piaţă — autobuzele nu circulau încă — şi am ajuns, dacă nu prea repede, dar scuturat pentru un sezon întreg, la Mamaia. Am coborît, am plătit — e un amănunt pe care orice cetăţean care a luat un taxi la Constanţa nu-l mai uită niciodată — şi mi-am făcut intrarea pe plajă, unde afară de o jună pereche de polonezi nu se mai găsea nici un nebun. Şi minutele au început să treacă incet, ca la o întâlnire de care nu eşti sigur... Pe linia pe care, în fund, cerul o face cu marea, pare că ceva a început să se lumineze. Un fel de ceaţă murdară, care bate în alb şi în galben. Un spectacol destul de banal, care-mi aminteşte de dimineţile de după chef din Bucureşti şi pe care — pentru a fi sincer — nu mă simt deloc dispus să-l admir. Mi-e somn. Mi-e foame. Mi-e frig. Apariţia celor doi prieteni cu cele două blonde însoţitoare nu e făcută decât să exalte aceste necesităţi fizice, după descrierea, cu multe amănunte, a consumării unei cafele cu lapte şi cozonac în piaţa Ovidiu. În sfârşit, într'un târziu, astrul care ne va chinui atât de crunt peste câteva ore, binevoieşte să se ridice.

Cum? Asta-i tot?

Un disc galben, murdar, care de abia face apa să sclipească şi care te supără la ochi? De ce-am venit să văd un răsărit de soare? De ce nu mi-a rămas întreagă povestea citită dintr'o carte cu foi groase şi geisha cu umbreluţe, în care soarele se năştea, în fiecare dimineaţă, din spuma mării sărutată de luceferi ? De ce mi-am pierdut, odată cu ea şi iluzia despre fata blondă cu ochi verzi, care arăta într'un fel aseară şi altfel acum?”

Pe plaja din Mamaia

“Dacă soarele — deşi răsare din mare — n'a reuşit să mă încante, Mamaia are altceva cu care să-şi cucerească oaspeţii. Plaja ! Plaja este minunată. Se întinde kilometri întregi, în dreapta şi în stânga, coboară în mare încet şi pe nesimţite, atât de încet încât la 152 de metri de ţărm îţi vine până la piept şi nisipul e atât de fin, încăt vântul ţi-l ia din mână ca pe o pulbere. Pe acest dar al mării, mâna omului a venit să adaoge dibăcia a douăzeci de veacuri. Sunt şase sute de cabine, din beton, fiecare cu confortul ei: bancă, oglindă, cuier. Trei sute în dreapta - femei - trei sute în stânga — bărbaţi. Şi într'o parte şi în cealaltă, săli cu duşuri, fie fixe, fie mobile, coridoare, galerii şi băiaşi cari îţi amintesc — oral şi prin numeroase placarde - că nu sunt plătiţi şi că aşteaptă o recompensă „benevolă".

Restaurantul cu trei terase suprapuse - Mamaia 1935

La mijloc, restaurantul şi trei terase suprapuse, dintre cari numai prima e acoperită. Suprafaţa celei de a doua e pătată cu umbrele mari, roşii, cari adăpostesc, geloase, numai masa în care sunt înfipte. A treia coboară, prin câteva trepte, până în nisip. Pe toate trei, serviciul este egal de încet şi mesele libere se găsesc la fel de greu. Am spus că sunt şase sute de cabine. Un aviz al direcţiunii băilor Mamaia - semnat de omul care a ridicat tot ce se vede, Horia Grigorescu, primarul oraşului Constanţa - prevede că fiecare dintre ele nu poate cuprinde mai mult de patru persoane. Ceea ce — matematicile sunt slăbiciunea mea — face un total de 2400 locuri disponibile. Înseamnă că cel puţin jumătate din semenii mei, cari au ocupat nisipul şi apa cât vezi cu ochii, s'au desbrăcat tot în cabinele naturale în care se desbrăcau contimporanii lui Ovidiu. Bineînţeles, dacă aceştia cunoşteau plăcerile apei sărate şi influența binefăcătoare a razelor ultra-violete...”

Nudism la Mamaia

“Razele ultra-violete sunt ultima justificare a renunţării la orice sentimente de pudoare, renunţare care a urmat de la răsboi încoace o singură direcţie. Direcţia care duce spre cele două extremităţi ale plajei, spre cele două porţiuni „rezervate nudiştilor”. Adică tot la dreapta, femei şi la stânga, bărbaţi. Atât că, dacă pentru cabine ai nevoie de un bilet şi există un controlor care să trieze sexurile nici un interdict nu ocroteşte izolarea „Solarium"-urilor, cum au fost pompos intitulate porţiunile de nisip pe care oamenii stau cu tricourile de baie alături. Oare să depindă, într'adevăr, fericirea şi sănătatea de pigmentarea şi a acestei ultime fâşii de piele ? Sau e numai un pretext ? Dar pentru ce pretext? Pentru că, slavă Domnului, de multe ori tricourile nu ascund destul din ce-ar trebui să ascundă...”

Puțin "rouge" nu strică

O noapte cu lună plină la Mamaia

“S'a înnoptat de-a binelea. Soarele — înroşind zarea cu ruşinea lui — s'a dus să se culce, ca un copil care nu şi-a învăţat lecţia. În locul lui, din partea cealaltă, s'a ridicat luna. E mare şi rotundă. Şi priveşte atât de blând... Luna mi-e cea mai bună prietenă. E atât de înţelegătoare, încât nu-i ascund, niciodată, nimic din ce mi se întamplă. Oricât aş fi de trist, oricât de vesel. O aştept seara, îi povestesc totul şi ea îmi dă, cu bunătate, o mână de resemnare şi de mângâiere, un sfat de zădărnicire a tuturor lucrurilor şi oamenilor.

Ştiu că mulţi o socotesc rea. Alţii spun că ar fi moartă de mult. Ba un rău de poet — nu se putea să nu fie francez ! — a asemănat-o cu un cadavru care rătăceşte prin ceruri, furând lumină de la soare şi încercând să înşele muritorii. Dar n'au dreptate. Luna e bună şi trăieşte. Odată, am văzut-o plângând. Era într'o seară pe mare, când eram amărat cum n'am mai fost... s'a ridicat, mai mare de durere ca niciodată... îi curgeau, din ochi, două şiroaie de lacrimi... şi unde picau, se năşteau, din mare, valuri, albe care veneau până la luntrea mea, să o legene cu plânsul ei...cu plânsul care nu-mi putea ajuta... Cât de fericit trebuie să fi fost Victor Hugo în noaptea în care „La lune etait sereine / Et jouait sur les flots...

La Mamaia - pe plajă 1932

De la zece seara în sus, pe terasele restaurantului se dansează. Când perechile obosesc, nisipul şi răcoarea mării sunt atât de îmbietoare, încât nimeni nu le refuză. Iar întunericul e un imens „separeu"...

Am plecat târziu din Mamaia. Şi am plecat pentru a mă întoarce iar să văd răsărind soarele din mare. De astă dată, eu rugasem pe o fată cu ochii din coajă de castan, cu părul bătând a noapte şi a rugină şi cu fruntea albă în lumina lunei. Ne-am întâlnit, încă pe întuneric, pe malul mării. Nu mi-era nici frig, nici somn, nici foame. Iar când a răsărit soarele... Când a răsărit, probabil dormeam. Căci m'am deşteptat, la zece dimineaţa, într'o cameră a hotelului Bristol, mai departe decât oricând şi de el şi de razele lui... Căci şi la Constanţa, ca oriunde, fericirea nu există pentru ochii deschişi. Dar asta, cum spune Kipling, e altă poveste...”

Promisiunea reîntoarcerii

“Sunt iar în Bucureşti. Cerul e de turbă. Asfaltul moale.E cald şi plămânii, învăţaţi prost, refuză să tragă aerul greu şi fierbinte. Cum de am putut sta toată vara în arşiţa pe care casele o feresc să se piardă? Dar sâmbătă plecăm iar. Căci mergem împreună, fată blândă cu mijlocul plăpând şi ochii de cicoare, nu:

Reporterul Gh. Tari la Mamaia

Gândeşte-te...

Cerul e albastru...
Marea e verde...
Viaţa e frumoasă...
Cum... plecăm?“

Sursa: articolul “Trei zile la mare” semnat Gh.Tari publicat în “Realitatea Ilustrată” numărul din 11 septembrie 1935

O epigramă scrisă de Alexandru Macedonski în 1883, anul în care Eminescu s-a îmbolnăvit, avea să se întoarcă ca un bumerang împotriva poetului: „Un X… pretins poet-acum /S-a dus pe cel mai jalnic drum… /L-aş plânge dacă-n balamuc /Destinul lui n-ar fi mai bun, /Căci până ieri a fost năuc /Şi nu e azi decât nebun”. Poetul şi epigramistul român Cincinat Pavelescu consemna: “Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicaţie. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleşit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărţi, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă şi slăbănoagă se zărea singuratică pe la colţul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca şi femeilor din Florenţa care strigau la vederea lui Dante: Priviţi pe acela care se întoarce din infern!”. Ca urmare a epigramei, Macedonski a fost izolat nu numai de societate, ci de întreaga lume literară, cu consecinţe extrem de drastice, care l-au aruncat în sărăcie, întrucât nu a mai reușit să publice nicăieri. Macedonski s-a autoexilat la Paris, întorcându-se în ţară după câţiva ani.

Citiți aici povestea vieții scriitorului și publicistului Alexandru Macedonski, rezumată de soția acestuia, Ana Macedonski(născută Ana Rallet-Slătineanu),într-un interviu acordat la aproapedouă decenii după moartea poetului rondelurilor, publicat în numărul din 10 decembrie 1938 al revistei“Universul Literar”:

“Am aflat pe doamna Anna Macedonski într'o casă uitată de vremuri din strada Polonă 78. Se lăsase seara. Prin fereastră străbătea o lumină palidă. Am crezut o clipă că e un accident de uzină dar m'am convins degrabă că mă înşelasem, privind la luminile ce răzbeau victorioase de prin casele vecine. Cu inima strânsă am bătut la uşă. Doamna Macedonski m'a întâmpinat primitoare. Am avut imaginea unei vestale ursită să întreţină mai departe focul sacru al poeziei. O vestală puţintică la trup, cu părul alb, cu chipul blând şi trist.

Antreul e împodobit jurîmprejur cu imagini ale poetului. Imediat la intrare un admirabil bust, operă a sculptorului Storck, pe peretele din stânga un desen şi dedesubt, încrustat cu sidef, un baston de „mareşal al poeziei" pe care i l-au oferit admiratorii, la Paris. Pe un dulap în dreapta chipurile fiilor: Alexis, Nichita, Paul, Dinu şi al celui mai mic nepot Alexandru Al. A. Macedonski.

Doamna mă invită într'o cameră unde „vom putea sta de vorbă în linişte". Trebuie să trec prin curte, într'o încăpere din spate, luminată de altă lampă şi lipsită de decorul sărac dar bogată în amintiri al antreului. Doar două fotolii lucrate după modelul d-lui Alexis Macedonski, pictor, fiul mai mare al poetului, care se află actualmente în insula Malorca, amintesc trecutul. Sărăcia s'a aşezat temeinic după cuptor încă din timpul vieţii soţului şi doamna Macedonski nu mai are puterea s'o alunge.

Fericită ţara în care s'au găsit destule automobile şi „blok-uri" pentru toţi oratorii politici, dar în care nu s'a aflat un adăpost pentru bătrâneţea văduvei poetului Macedonski!”

POVESTEA TRISTĂ A UNEI VIEŢI

„- L-am cunoscut pe Alexandru prin 1891. Venise la noi cu un unchi al meu, Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica. (Ion Ghica era văr bun cu mama, copiii a două surori). La 24 Fevruarie 1883 ne-am căsătorit. Martorii lui au fost V. A. Urechia şi Ştefan Vellescu şi ai mei unchiul meu Câmpineanu şi un văr, Alexandru Ghica. La vreo doi ani după căsătorie am fost la Paris, unde am stat aproape doi ani. Eram în vizită acolo cu o seamă de scriitori. Macedonski colabora la o revistă condusă de Edmond Rod. Mergeam deseori la Elena Văcărescu, Kretzulescu şi Jean de Mitiy (numele francez al lui Golfineanu de la Craiova) care scria la „Cri de Paris".

Doamna Macedonski, păstrează o sumă de scrisori (peste 500) dintre care mare parte din această perioadă. Domnul Pavel Macedonski, al treilea fiu al poetului e şi domnia sa de faţă. Amabil, aduce o ladă mare, plină cu scrisori clasate în plicuri, pe litere, de domnul Gheorghe Stratulat, azi consilier la Curte, unul dintre puţinii devotaţi ai „maestrului". Sunt acolo scrisori de la Titu Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, C. C. Arion, Jean Richepin, Peladan, Vasile Alecsandri, Barbu Delavrancea, N. Iorga, I. Gh. Duca, Emile Faguet Camille Flammarion, B. P . Haşdeu, Take lonescu, Pierre Loti, Ion Livescu, Elena Văcărescu, Laurent Tailhade, etc, etc .

Întreb pe doamna Macedonski dacă îşi aminteşte ceva din cele povestite de poet asupra copilăriei şi tinereţii sale. Îmi spune între altele că, după cât se pare, afirmaţia că Macedonski s'a născut la Craiova nu corespunde realităţii. El s'ar fi născut în Bucureşti, în casa din str. Romană colţ cu Dorobanţi, unde a locuit multă vreme şi abia după naştere părinţii l-au luat la o moşie a lor de lângă Craiova. Înainte de căsătorie, Macedonski a fost prefect de Bolgrad şi Ismail, inspector la Monumentele istorice (numit de V. A. Ureche) iar după căsătorie a intrat funcţionar la Casa Bisericii.

- În timpul războiului l-au scos din slujbă lăsându-ne pe toţi muritori de foame până când l-a reintegrat C. C. Arion".

Domnul Pavea Macedonski, fiul poetului şi tată a trei copii, unul mai drăgălaş decât celălalt, scriitor şi el, îmi povesteşte că mâncau cu toţii pâine cu castraveţi.

- L-am văzut adesea pe tata plângându-şi sărăcia. Era ger şi noi n'aveam nici un băţ să ne'ncălzim. Ardeam mobilele şi cărţile. În timp ce avioanele duşmane sburau deasupra Bucureştilor, tata scria la „Moartea lui Dante".

Mă cuprinse tristeţea auzind pe fiul unui mare poet - el însuşi în continuă luptă cu sărăcia - povestind despre mizeriile îndurate de tatăl său. Dacă cel puţin după moarte i s'ar putea asigura liniştea familiei. S'au luat numeroase iniţiative frumoase în ultima vreme. Au fost împroprietăriţi câţiva scriitori şi gazetari. S'ar cuveni să-şi aducă aminte cineva şi de tovarăşele de viaţă ale scriitorilor cu care ne mândrim astăzi...”

BOEMĂ

„- Alexandru, reia firul doamna Macedonski, era bun la suflet. Ajuta pe toţi tinerii scriitori cu sfatul şi cu punga sa. Deseori le strecura bani pe sub masă, fără să-l văd eu. Odată a venit acasă fără ceas. Un ceas frumos, de aur. Îl vânduse ca să cumpere haine unui prieten din Craiova, venit să ocupe o slujbă în care fusese numit şi unde „nu se putea prezenta oricum" zicea Macedonski.

La înapoierea de la Paris, am născut pe Alexis (1885). Soţul meu colabora pe atunci la „Românul" lui C. A. Rosetti, cu articole de fond. Adesea Rosetti îi dădea subiectele şi el scria. Când le citea „directorul"îi mărturisea lui Macedonski că are impresia că sunt scrise de el, într'atât a reuşit să se identifice cu felul lui de a gândi. La moartea lui C. A. Rosetti, Alexandru a urmat şi el originalul cortegiu. După cum ştii, a ţinut să fie dus la groapă nu în dric, ci în căruţă şi cu popa alături. Singur popa Zăbavă a vrut să-i ţină tovărăşie pe ultimul drum, cocoţat în căruţă.

Prin 1880 Macedonski a scos „Literatorul", pe care l-a lăsat plecând la Paris pe mâinile lui Theodor Stoenescu. Acest a însă a încetat apariţia. La înapoiere, soţul meu l-a reînviat. Prin 1893 „Literatorul" era condus de el împreună cu prinţesa Maria D. Ghica, fiica lui Beizadea Mitică şi Cincinat Pavelescu. La şedinţele colaboratorilor Literatorului veneau o seamă de scriitori. Îmi amintesc pe V. A. Urechia. Radu Rosetti, Dragoslav, Ion Pillat, Cincinat Pavelescu, D. Karnabatt, Horia Furtună, Oreste, Traian Demetrescu, Cezar Săvescu, Ştefan Petică, Boniface Florescu. Arghezi, pe atunci elev de liceu, scria şi el sub pseudonimul Theo. Uneori seara venea şi Caragiale cu nevasta. Ne duceam apoi împreună la berăria lui Caragiale din apropiere de Lipscani; câte patru cinci trăsuri în şir. Acasă ne înapoiam după miezul nopţii. La şedinţele literare Alexandru şedea pe un tron (tronul se află astăzi în muzeul Saint-Georges) şi prezida. Pe acelaşi tron se perindau cei cari aveau ceva de citit.

Îi plăceau mult florile. La un festival dat la Ateneu (pe când Ateneul era la Teatrul Liric) toată scena era acoperită de trandafiri. El a citit din „Noaptea de

Mai". A fost o adevărată apoteoză.

Copiii, trăiţi în această atmosferă, începuseră şi ei să scrie. Nu-i prea lua în seamă. Nichita (mort în 1933) i-a trimis o poésie semnată George Elens şi el a publicat-o în „Literatorul", ba încă îi aducea elogii. A rămas uimit când a aflat că „poetul" e fiul său". De altfel, toţi copiii poetului Macedonski au moştenit dragostea de frumos. Alexis, cel mare, e pictor şi a avut un băiat, Soare, pictor de geniu, care a expus la Paris copil fiind. A murit în vârstă de douăzeci de ani. Nichita, mort în 1933, scria şi el lucruri frumoase, iar d. Paul Macedonski, are gata dosare întregi de poeme în proză, nuvele şi romane. Domnia sa colaborează la câteva gazete străine şi reviste provinciale.”

TRAGEDIA SFÂRŞITULUI

„Dacă Macedonski a murit abia în 1920, moartea lui civilă se produsese cu mult înainte. O inspiraţie nefericită l-a îndemnat pe Teleor să publice în „Literatorul" o epigramă a maestrului său împotriva lui Eminescu, tocmai pe vremea când acesta era bolnav. Epigrama i-a adus lui Macedonski ura contemporanilor şi chiar a generaţiilor următoare. Să ridici glasul pentru apărarea lui ar fi constituit un risc pentru că poetul rondelurilor fusese categorisit om fără suflet, invidios, duşman înfocat al lui Eminescu. Ori lucrurile nu stau aşa. Macedonski nu are nici o vină în publicarea epigramei la care el n'ar fi consimţit ştiindu-l pe Eminescu bolnav. A fost o întâmplare şi atât a tot.

De pe urma ei însă, a avut de suferit până şi memoria lui. Îndurerat şi sărac, poetul acesta subtil a îndurat în ultimii ani suferinţe crunte. Boala a încercat odată să-l răpuie, dar a fost salvat de doctorul Barbu Teodorescu care a vegheat multe nopţi la căpătâiul lui, când ceilalţi doctori nu mai credeau că va scăpa cu viaţă. Privaţiunile şi supărările trebuiau să-l răzbească în cele din urmă.

- Era în Noiembrie 1920, şopteşte doamna Macedonski. Alexandru suferea de arterio-scleroză şi uremie. Locuiam pe atunci în Dorobanţi 17, colţ cu strada care se cheamă azi Alexandru Macedonski. Se simţea rău şi-şi dădea seama că se apropie sfârşitul. Tocmai atunci s'a aprins un coş la odaia lui.

- O nenorocire nu vine niciodată singură, mi-a spus el trist. Copiii l-au purtat pe braţe în camera mea. Nichita i-a adus parfum de roze care ştia că-i place mult. A tras adânc în piept mirosul, a oftat şi a'nchis ochii.

Multe mi-a spus doamna Macedonski şi multe aş fi vrut să scriu aci. O voi face însă curând, pentru că publicarea operelor poetului va trebui să însemne înlăturarea definitivă a unui verdict nedrept al istoriei literare.”

Sursa: articolul „De vorbă cu doamna Anna Macedonski” – semnat Radu A. Sterescu– publicat în numărul din 10 decembrie 1938 al revistei “Universul Literar”

Deși este considerat azi un fruct la fel de banal ca și portocala sau lămâia, grepfrutul nu este prezent “de când e lumea” în galantarele magazinelor românești. Grepfrutul (în engleză grapefruit, în franceză pamplemousse) - fruct care își are originea în insula Barbados - a început să fie cunoscut în Europa și în America pe la începutul secolului al XIX-lea. Acest hibrid obținut prin încrucișarea dintre pomelo și diferite soiuri de portocali a început însă să fie cultivat pe scară largă abia pe la începutul secolului trecut.

În România acest “fruct minune” a devenit o prezență obișnuită în rafturile magazinelorșiîn renumitele coșuri ale “oltenilor” abia în perioada interbelică. Revista “Realitatea Ilustrată” consemna într-un articol publicat în anul 1937: “Nu sunt decât câțiva ani de când a apărut în vitrinele magazinelor de delicatese de pe Calea Victoriei și de pe Boulevard o trufanda cu înfățișare străină, un fruct nou, nemaivăzut la noi, de un galben auriu care nu se aseamănă nici cu portocala, nici cu lămâia, având o formă perfect rotundă, mirosul picant, aspectul apetisant. Rari erau amatorii care cumpărau acest fruct și, neștiind cum să-l mănânce, îl aruncau după prima gustare, găsindu-l amar și neplăcut. De atunci părerea amatorilor de “grape-fruit” de Jaffa s'a schimbat cu totul. Interesându-se cum trebuiește mâncat, ei au procedat după anumite reguli ale gastronomiei, tăind fructul în două, desfăcând miezul de jur împrejur, lăsându-l în coaja lui, presărându-l cu mult zahăr, stropindu-l cu rom și având răbdare să aștepte o oră înainte de a mânca din el cu lingura. Succesul grape-fruit-ului astfel consumat a fost desăvârșit. Nu există astăzi cel mai modern magazin de alimente care să nu-l aibe de vânzare, așa cum înainte se vindeau peste tot lămâile și portocalele. Chiar și “oltenii” își umple coșurile cu acest produs al livezilor din Jaffa, vânzându-l pe la periferii prin casele oamenilor mai modești, ca pe un articol de mare consumație.” (1)

Cel mai apreciat soi de grepfrut din această perioadă era cel provenit din Jaffa, probabil și pentru că rutele de aprovizionare ale magazinelor occidentale cu acest fruct treceau prin România: “Deși răspândit în toate țările europene și americane, nicăieri “grape-fruit"-ul nu se mănâncă mai PROASPĂT ca la noi, venind cu vaporul după 5 zile de la culesul lui din livezile palestiniene, în plină iarnă, când suntem atât de dornici de un fruct proaspăt. Noi românii suntem privilegiați între toate țările europene în ce privește consumul acestui fruct nou. Aurit și pătruns de soarele mediteranian, dătător de sănătate și de energie, grape-fruit-ul de Jaffa ne sosește plin de calitățile neîntrecute ale rodului copt în Țara Sfântă.” (1)

Străbunicele noastre au fost repede convinse de calitățile acestui fruct: “Nu e masă la care grape-fruit-ul să nu-și găsească întrebuințarea, fie mâncat simplu, cu zahăr și rom, după modul explicat, fie în diverse preparații de budinci, torturi, creme, foursecuri, înghețate, liqueururi; adesea se servește între feluri, fie ca salată picantă, cu sare și piper, fie ca sos acrișor la tomate sau la legume delicate, cum sunt mazărea sau spanacul. Mulți îl mănâncă înainte de masă, ca aperitiv, fiind un bun stimulent al apetitului și ușurând digestia. Dimineața, pe stomacul gol, înlocuiește acele laxative dăunătoare intestinelor. Seara, la culcare, e un admirabil regulator și calmant, împrospătând totodată gura și parfumând-o plăcut. Peste zi astâmpără setea în urma mâncărurilor grele care se digeră anevoios. Grape-fruit-ul are totodată avantajul că menține silueta și, luat regulat de 2-3 ori pe zi, limpezește tenul stricat din cauza proastei circulații a sângelui și a insuficientei digestii. Zeama de grape-fruit întrebuințată ca loțiune pentru față și pentru mâini amestecată cu câteva picături de glicerină albește și catifelează pielea, neavând nevoie de nici un adaos de parfum, fiind apa de toaletă de noapte cea mai inofensivă și mai eficace. Cu drept cuvânt grape-fruit-ul a fost supranumit fructul minune, produs al științei omenești, rodit în pământul sfânt, aurit de soarele mediteranian, plăcut vederii și gustului, trebuincios și binefăcător, ieftin, apetisant, sănătos. Dacă printre cititorii acestui articol mai există cineva care n'a gustat încă din fructul minune, acum când e în plin sezon și când nu există alt desert mai plăcut și mai ieftin, să nu întârzie să încerce “grape-fruit”-ul de Jaffa.” (1)

Nu voi încheia articolul fără a adăuga la mica mea carte de bucate care se adună pe blog câteva rețete de salate și de cocktailuri în care grepfrutul este ingredientul principal, rețete culese din “carnețelul străbunicii” (de fapt din reviste publicate înperioada interbelică…). Voi începe cu o rețetă despre care străbunica consemna că e “a celui mai bun desert pe care l-am gustat vreodată”:

“COUPE Ả LA MODE"

“În fiecare pahar de înghețată puneți 6 felioare de grapefruit. Se așterne pe deasupra un strat destul de gros de zahăr, adăogându-se apoi o lingură mare de sirop de cireșe. Pe deasupra se toarnă o cantitate respectabilă de înghețată de vanilie și se împrăștie apoi pe ea fisticuri (sau alune) tăiate mărunt.” (4)

COCKTAIL DE GRAPEFRUIT

“Se toarnă într’un vas o cantitate egală de gin și de zeamă de grapefruit. Se pune în acest lichid o bucată de gheață artificială, se bate bine și se servește. Dacă n'aveți gin sau dacă nu-l preferați, puteți prepara cocktail-ul cu zeamă de grapefruit și cu zeamă de prune, ba sunt sigur că amestecând grapefruit-ul cu țuică va fi tot atât de gustos. Cred, în același timp, că acest cocktail este bun fără zahăr, sunt însă unii care adaugă zahăr, sirop de zmeură sau lichior dulce.” (2)

“FIZZ" DE GRAPEFRUIT

“Se servește fiecărui invitat într'un pahar mare: trei linguri mari de zeamă de grapefruit și o lingură de lichior. Se adaugă apoi după gust, gheață și zahăr și se umple paharul cu sifon.”(2)

SALATĂ DE GRAPEFRUIT No.1

“Se curăță bine sferturile de grapefruit; se amestecă într'un castron cu o altă legumă, verde. Se toarnă sare și piper, apoi zeamă de lămâie. Se poate garnisi și cu sos de pătlăgele roșii. Amestecul de grapefruit cu tomate, grapefruit cu mazăre fiartă, grapefruit cu cartofi, este tot atât de gustos, servit cu foi de salată verde; pe deasupra puteți turna untdelemn sau oțet, după gust.” (2)

SALATĂ DE GRAPEFRUIT: No.2 DULCE

“La această salată putem face tot felul de combinații: feliile de grapefruit pot fi amestecate cu bucăți de piersică, apoi amestecate cu lichior și cu felii de pere. Această salată se pune la gheață și când e rece se servește cu frișcă îndulcită. Feliile de grapefruit puse într'un vas de cristal, amestecate cu zahăr, porto, ananas și portocale, la care se adaugă mult zahăr și lichior, sunt o minune. Sunt o grămadă de combinații care pot fi făcute de o gospodină îndemânatecă, și sunt sigur că sugestiile mele o vor îndemna să descopere mereu alte combinații.” (2)

SALATĂ DE GRAPEFRUIT CU ROM ȘI FRIȘCĂ

“Se desface un grape-fruit în felii și se taie bucățele; se taie felii o portocală, o pară, un măr, o mandarină, se amestecă cu diferite boabe de fructe din dulceață, se opărește cu jumătate de pahar de sirop, se stropește cu un păhărel cu rom sau cu liqueur, se garnisește cu frișcă bătutăși cu boabe de vișine din vișinată.” (3)

Alte reţete culese până acum din “carnețelul străbunicii” le puteți găsi dând click pe unul dintre titlurile următoare: Rețetele străbunicii, Reţete (care distrug orice diete), Aromele Crăciunului de altădată, Reţete vegetariene a la… Furnica, Reţete şi deserturi uşoare de la … 1907, Reţete şi rochii cochete.

Surse:

(1) “Realitatea Ilustrată” din 27 ianuarie 1937

(2) “Realitatea Ilustrată” din 18 martie 1936

(3) “Ilustrațiunea Română” din 20 ianuarie 1937

(4) “Realitatea Ilustrată” din 23 decembrie 1936

SCHIMBAREA LA FAŢĂ A DOMNULUI, una dintre cele mai mari sărbători creştine, este prăznuită în fiecare an în ziua de 6 august. Este rememorată de creştini în această zi minunea petrecută pe muntele Tabor, atunci când Isus s-a schimbat la faţă înaintea ucenicilor Săi Petru, Iacob si Ioan “şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe la lumina”. Tot atunci s-au arătat celor trei apostoli doi dintre marii prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie. Miracolul săvârşit pe muntele Tabor este cel care a convins pe ucenicii cei mai apropiaţi ai lui Isus că Acesta nu este numai un prooroc al Domnului ci că El este cu adevărat chiar Fiul Lui.

Sărbătoarea “Schimbării la Faţă a Domnului” ocupă un loc important şi în calendarul popular al românilor. Numită şi “Pobrejenie” sau “Obrejenie”, această zi este considerată ca fiind ziua de debut a toamnei şi timpul din an începând cu care încep să se “probăjenească” (să se îngălbenescă) frunzele codrului. Gospodarii caută “să fie apucaţi de această zi împăcaţi şi împăciuiţi unii cu alţii, căci altfel această sărbătoare îi va probozi şi vor rămâne vrăjmaşi peste an.” Începând din 6 august nimănui nu-i mai este îngăduit să se scalde pentru că apele încep să se răcească şi pentru că “cerbii le spurcă, urinându-se în ele”. Dintre numeroasele obiceiuri şi superstiţii populare legate de sărbătoarea “Schimbării la Faţă a Domnului” am selectat descrierea câtorva din studiul publicat în anul 1913 de marele etnolog Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului”:

- “multe gospodine şi câteodată şi unii gospodari se păzesc ca să nu mănânce mere, pere sau perje până la această zi; în această zi însă pot mânca, deoarece cerul este deschis”;

- până în ziua de 6 august nu este deasemenea îngăduit a se mânca struguri; “prin judeţul Tutova se zice chiar că cel care mănâncă struguri înainte de această zi ‹‹îşi afuriseşte maţele››”; în ziua aceasta românii care au vii “aduc struguri la biserică, în străchini ori în coşuri de nuiele, şi după ce preotul ceteşte asupra strugurilor şi-i binecuvântează, creştinii iau în gură câte o boabă. În Moldova e obiceiul ca atunci când se ia în gură o boabă din strugurele cetit, se zice: ‹‹poamă nouă în gură veche››”;

- “prin Oltenia se crede că în această zi este bine ca fiecare să-şi ia şi să-şi păstreze câte o crenguţă cu şapte prune şi câteva alune într-un loc îndosit, unde nimeni să nu umble ca să le atingă ori să le strice, căci ele vor fi bune de friguri şi de alte boale în cursul anului”;

- „acum se culeg de pe câmp avrămeasa, împărăteasa, muşeţelul, leuşteanul şi usturoiul de sămulastra, precum şi alte bălării, care vor fi folosite peste an ca leacuri împotriva multor boale”;

- “fetele să nu se laie (spele) căci dacă vor face astfel coadele nu le vor mai creşte, întocmai cum iarba nu va mai creşte peste această zi de început a toamnei”;

- bărbaţii care în această zi întâlnesc un şarpe, trebuie să îl omoare pentru că altfel “acel şarpe se va preface în smeu; dacă şarpele va fi văzut de o femeie şi nu va fi ucis, el va muri până la anul”.

- “prin jud. Muscel se crede că la această sărbătoare este bine să se fure flori de tigvă, care să se plămădească în apă neîncepută; din această apă să bea orişicine chiar din această zi, ca să fie ferit peste an de brâncă şi alte umflături”;

Sursa: Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului” – editura Librăriilor Socec & Comp. - Bucureşti - 1913

Publicând articol după articol, s-a alcătuit pe blog o mini-istorie a primelor concursurilor de frumusețe din România. A fost mai întâi o relatare despre primul “concurs de frumuseţe între doamne şi domnişoare” de amploare, organizat în 1 iulie 1912 de ziarul “Minerva” în Bucureşti. A fost un eveniment care a avut un succesteribilși la care au participat peste 10.000 de oameni (citește aici articolul: Frumusețe și ritmuri de fanfară în Parcul Oteteleșanu). A urmat un ciclu de articole despre primul concurs Miss România – organizat în București în anul 1929 de săptămânalul "Realitatea Ilustrată”. Am creionat apoi un cu totul alt tip de profil de Miss România decât cel cu care suntem obişnuiţi astăzi. Asta pentru că în anii romantici ai concursurilor de Miss, frumuseţea spiritului conta la fel de mult cu cea a trupului. Sau poate că era mai importantă (citește aici articolul: Profil de Miss: Erastia Peretz (Miss România 1931). În dimineaţa zilei de 17 ianuarie 1932 a fost aleasă o nouă Miss România: d-şoara Liliana Delescu. Câteva amănunte din biografia Lilianei Delescu am aflat citind un interviu acordat de frumoasa olteancă imediat după terminarea concursului de frumuseţe. Articolul dezvăluie de asemenea legătura care există între frumoasa divă și Monumentul Eroilor din Drobeta Turnu Severin (citește aici articolul: Despre Severin, Miss România şi Monumentul Eroilor). Articolul de azi vă invită să aruncați o privire în culisele concursului Miss România organizat în 27 aprilie 1933 în sala de festivități a ziarului “Universul”:

„Unsprezece dimineața.

În sala de festivități din “Palatul Universului", juriul cercetează dosarele concursului. Una tremură. Alta încearcă să afecteze un aer de suverană indiferentă...

- Vezi, povestește fata unei doamne care o însoțește - n'am nici emoția unei glume!

- Ești sigură că nu vei reuși?

- Nu. Dar n'am de ce să mă emoționez. Concursul nu-i public. Apoi concurez... într'o doară... Uite, sunt atâtea alte fete frumoase!

Încet, încet, atmosfera se încălzește. Candidatele discută în șoaptă. Emoția de la început, când au intrat la “sala judecății”, pare să se risipească. Juriul începe examinarea. Candidata trece în fața estradei, apoi, defilează în fața celorlalte. Membrii juriului fac notații. Nimeni nu poate pricepe hieroglifele cu care fiecare membru își notează, pe blocuri, “calificările”.

Se procedează din nou prin selecțiune. O reexaminare. Grupul a rămas ceva mai mic: zece. Apoi opt, cinci. În cele din urmă trei. Lucru sigur - una din aceste trei va fi Miss România 1933.

O ultimă reexaminare, de astă dată cu mult mai anevoioasă și mai atentă. Membrii juriului își au părerile împărțite. Noi notațiuni. Vor trebui să chibzuiască singuri. De aceia juriul se retrage în birourile direcțiunei ziarului “Universul”.

Curiozitatea devine din ce în ce mai mare. Cine va fi Miss România? În afara sălii, în hol și pe culoare, cunoscuții și rudele candidatelor discută cu aprindere. Cineva glumește:

- Fiți siguri, aleasa va fi tot o studentă. Nu știți că marea majoritate a candidatelor de astăzi, ca și a candidatelor din anii trecuți, a fost a studentelor?

Într'o altă sală cele trei candidate rămase în ultimul round compar din nou în fața juriului. De astă dată, toate trei sunt emoționate peste măsură. Au fețele congestionate. Ochii lor febrilitează: un termometru le-ar arăta treizeci și nouă de grade.Alegerea, este drept, nu e tocmai ușoară. Totuși Miss România nu poate fi decât una. În cele din urmă, juriul hotărăște:

D-ra Dina Mihalcea, de 18 ani, studentă la Conservatorul din București, este proclamată Miss România 1933.

A II-a: d-ra Susette Iupceanu, București.

A III-a: d-ra Puica Dumitrescu.”

***

„Noua aleasă de abea se poate reculege după emoția încercată în momentul în care juriul i-a făcut cunoscută hotărârea. Felicitările nu mai contenesc. Fiecare o întreabă câte ceva. Ziariștii prezenți îi solicită autografe. O jumătate de ceas, Miss România 1933 răspunde cu grație și cu drăgălășenie la toate întrebările. Curând publicul aflător în palatul ziarului încearcă să vadă pe fericita deținătoare a titlului național de frumusețe. Studenții și studentele o aclamă. Este o nouă emoție, pe care Miss România cu greu o stăpânește. Copleșită de elogii și de felicitări, Miss România încearcă, desigur, cele mai plăcute momente pe care și le putea imagina.

După rugămintea noastră, Miss România 1933 trece în studio-ul fotografic al ziarului “Universul”. Dar și pe culoare, curioșii, admiratori ai frumosului, încearcă s'o rețină. Cineva, entuziast, îi adresează odată cu elogiul său, urarea: “trăiască regina frumuseței noastre!” Modestă, d-ra Mihalcea rectifică:

- Mulțumesc. Sunt doar numai ambasadoarea frumuseței dv... una din ambasadoarele dv...”

D-ra Dina Mihalcea - Miss România 1933

„Luminile studio-ului s'au aprins, orbitoare. Aparatele și-au întins obiectivele în gâturile lor girafe pitice. Fotograful încearcă zadarnic să prindă “primele poze”. Miss România, pe lângă mobilitatea naturală a feței, are și o supraîncărcare nervoasă. Zâmbește, încearcă să-și stăpânească plusul de emoție, dar obiectivele fotografice de studio cer, înainte de toate, liniște. Care Miss ar putea avea, îndată după alegere, “un cap liniștit”? În bătaia reflectoarelor, în potopul de lumină care inundă figura tinerei alese, “capul" căreia juriul i-a decernat titlul de Miss România are într'adevăr un caseu deosebit... Un cap drăgălaș, luminat de doi ochi albaștri, pătrunzători; un corp cu linii regulate, armonios, completează drăgălășenia unei fragede frumuseți căreia juriul i-a conferit întâietatea. În șoaptă, doi tehnicieni de atelier își dau verdictul:

- Are într'adevăr distincție.”

D-ra Susette Iupceanu
locul II la concursul Miss România 1933

Profil de Miss

„Miss România 1933 - d-ra Dina Mihalcea - este fiica d-rului Toma Mihalcea - medic practician în Capitală. Are 18 ani. Este studentă la Conservatorul din Capitală, în anul I, în clasa d-nei Maria Filotti (dramă și comedie). După tată, descinde dintr'o veche familie de olteni din Slatina; iar după mamă dintr'o istorică familie de transilvăneni din ținutul Blajului. Este unicul copil al soților Mihalcea - o cunoscută și onorabilă familie, apreciată în cercurile bucureștene. Este blondă, cu ochii mari, albaștri, cu înfățișarea distinsă, cu un admirabil corp desprins din linii armonioase. O dicțiune frumoasă completează calitățile cu care a înzestrat'o natura.

- Până să vă “potriviți” pentru pretențiosul obiectiv al fotografului nostru, ne-ați putea spune câte ceva pentru cititorii revistei noastre, care v-a ales.

- Pentru revista dv. a cărei credincioasă cititoare sunt de câțiva ani și căreia îi datorez bucuria mea de astăzi, sunt gata să vă răspund la orice întrebare...

Și Miss România sare copilărește de pe scaun, voioasă asemenea școlarilor silitori când sunt chemați la tablă.

- Ați putea să vă odihniți mai departe și să-mi povestiți.

- Să mă spovedesc cetitorilor? Cu dragă inimă. Apoi, zâmbind, începu:

- Nu știu în ce măsură “spovedania” mea ar putea interesa cetitorii dv. Totuși, sunt sigură, drăgălașele cetitoare vor fi curioase să afle câte ceva, măcar atât cât poate interesa o Miss-ă, oricare ar fi ea.Auzisem de concursurile dv. și de seriozitatea lor. Dar nu credeam că voi isbuti să fiu aleasa întâi și să reprezint astfel frumusețea româncelor noastre la concursul internațional de la Madrid. Aveam totuși încredere în deplina obiectivitate a juriului și de aceea nădăjduiam să figurez cel puțin în finală. De dimineață aveam “semnele” mele bune. Sunt superstițioasă – veți râde desigur - dar sunt sinceră și îmi mărturisesc slăbiciunile. Când am deschis fereastra, astăzi dimineață, am văzut un coșar... Mi-am spus: semn bun. Când am ieșit în oraș, am văzut alți șase coșari... Eram sigură că în timpul zilei trebuie să am o mare bucurie...

- Și ați avut-o...

- Desigur. Apoi fetișul meu - elefantul - de care nu mă despart niciodată și pe care l-am țiinut tot timpul în mână...

Și spunând acestea, Miss România scoase din poșetă un elefant de os, micuț și simpatic.

- Dar dacă cineva v’ar fi luat elefantul?

- Pierdeam lupta. Hotărât că da. Superstițioșii mă pot înțelege mai bine ca d-ta... De altfel iubesc animalele. Acum câțiva ani aveam cincisprezece pisici de Angora. Astăzi am rămas doar cu credinciosul meu “Prinți”, un spiț adorabil. Diki, „puiul de lup” și Pusi, “cocoșul aducător de noroc".

Dina Mihalcea și talismanul ei norocos

- Ce preferințe aveti: pentru teatru sau pentru cinema?

- Am o singură pasiune: teatrul. Dovadă că urmez Conservatorul. Anul trecut am văzut o piesă la Național în care juca doamna Filotti. Eram, ce e drept, o „credincioasă” a teatrului. Dar din seara aceia jocul minunat al celei mai mari artiste pe care o avem, m-a captivat într’atât, încât m'am hotărât să urmez Conservatorul. Mi-am atins idealul s'o pot asculta pe maestră, la curs, tălmăcindu-ne pentru mintea noastră focul sfânt al artei... Două mari bucurii am avut în viață: ziua când doamna Maria Filotti m'a admis în clasa pe care o conduce la Conservator și astăzi când m'ați ales Miss România...

- Cum văd, vă idolatrizați maestra...

- Dar care spectator, care a putut vedea măcar o singură creație a acestei artiste fără pereche, n'o idolatrizează ca și mine?

- Dacă nu greșesc, preferați mai mult teatrul decât cinematograful.

- Pentru mine cinematograful nici nu există. Pare desigur curios; dar așa este. Cinematograful, astfel cum “progresează”, nu face alta decât să speculeze slăbiciunile ochilor și ale oamenilor. Rar - ici și colo - câte un film care isbutește să facă artă; restul... artă ieftină, inferioară, pentru tineretul din care fac și eu parte. Singur teatrul - oricâte piedici ar întâmpina - rămâne templul artei adevărate... Dar ce păcat că, nu toată lumea gândește astfel!

Miss România își continuă “spovedania”, povestindu-mi de gimnastica pe care o face în fiecare zi, de preferințele ei pentru diferitele sporturi, de scriitorii ei favoriți și de atâtea alte lucruri pe care regret că spațiul nu-mi îngăduie să le pot publica în acest număr. Între altele, mi-a confiat și un secret al frumuseței care poate interesa cititoarele noastre: Miss România n’a mâncat carne până la 10 ani iar acuma mănâncă foarte puțină; nu întrebuințează nici o cremă, nici o pudră, nimic, absolut nimic.”

În anii ce au urmat, d-ra Dina Mihalcea – Miss România 1933 – a rămas fidelă pasiunii sale pentru scenă. După absolvirea cursurilor Conservatorului bucureștean a jucat pe cele mai importante scene de teatru din capitală (am gasit recenzii pentru câteva dintre spectacolele în care a jucat Dina Mihalcea în presa acelor ani: “Acolo, departe…”, roman dramatic în zece tablouri de Mircea Ștefănescu jucat pe scena “Studio” a Teatrului Național (1939), “Vâna de aur” de Giglemo Zorzi la Teatrul Mic (1943) sau spectacolul “Ion Anapoda” de G. M. Zamfirescu, pe scena Teatrului Nostru - alături de idolul ei Maria Filotti și de o altă mare actriță - Dina Cocea (1948). Dina Mihalcea a avut de asemenea două apariții pe marile ecrane în filmele Două lumi și-o dragoste (1947, rolul Frusinicăi) și Mihail, câine de circ (1979, rolul d-nei Collins).

Dina Mihalcea - pe scena Teatrului Nostru
alături de Maria Filotti și de Dina Cocea

Surse:

- articolul “Alegerea Miss România 1933” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” din 3 mai 1933;

- articolul “Alegerea Miss România 1933 - Note, impresii, spovedanii” – semnat Ion Tic – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” din 10 mai 1933;

- articolul “De la concursul nostru de frumusețe” – semnat Susette Iupceanu – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” din 24 mai 1933.

În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că răul “ne este dat” de spiritele cele rele. Românii credeau de asemenea că acest rău poate fi îndepărtat cu ajutorul farmecelor și al descântecelor. Oamenii au născocit farmece și descântece despre care credeau că ar putea să îi ajute în aproape orice situație: pentru alungarea bolilor (de brâncă, de bubă, de gălbenare, de gâlci etc.), pentru alungarea spiritelor rele (de iele, de smeoaică, de samcă etc.), pentru aducerea dragostei (de ursită, de scrisă) sau pentru invocarea ajutorului în situații din cele mai diverse (secetă, caniculă, furtună, pentru paza recoltelor sau a animalelor etc.). “Zilele când la sate baba Anghelușa era cea mai temută au trecut. Acum descântecele, vrăjitoriile, datul cu ghiocul și făcătura de dragoste sau de boala seacă au rămas numai de atât bune ca să le scriem în cărti” - nota pe la 1907 un redactor al revistei “Țara Noastră”. Cu toate acestea, deși a trecut de la data publicării articolului mai mult de un secol, unele dintre vechile practici magice mai sunt prezente în lumea noastră. Stinsul cărbunilor este unul dintre obiceiurile cele mai întâlnite chiar și în vremurile de azi:

Cum se sting cărbunii

“Dacă un om sau o vită deodată se bolnăveşte rău, fără să se ştie din ce pricină, atunci crede poporul că omul sau vita respectivă trebuie să fie deochiat sau pocit de cineva. Pentru a vindeca pe cel bolnav cât mai degrabă, pentru a-l scăpa de o boală mai mare sau chiar şi de moarte, româncele îi ‹‹sting cărbuni››. Stingerea cărbunilor, fiind după credinţa poporului vindecătoare ori şi de ce boală grabnică, mai fiecare româncă de la ţară o ştie şi se foloseşte totdeauna de dânsa când cere trebuința.

Descântătoarea care vrea să stingă cărbuni, aduce maî întâi apă ne'ncepută de la vreun isvor sau fântână sau şi de la un râu apropiat. Apoi toarnă puţină dintr'ânsa într'un pahar, ia nouă cărbuni aprinşi şi-i aruncă pe rând în apa din pahar numărându-i de-a dindărătelea adică: 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1 şi rostește în taină cuvintele:

Eu sting pociturile

Şi săgetăturile,

Sting toate strigările,

Toate diochierile

Şi toate căscările;

Toate mincicurile'

Şi habaticurile.

Sting pe toţi ochii cei răi

Şi gurile cele rele.

Să n'aibă ochi a'nholba

Şi gură a striga

Asupra mea…

Potolesc,

Osândesc,

N'aibă grija mea!

Dacă omul sau vita bolnavă e deocheată sau pocită, toţi cărbunii aruncaţi în apa ne'ncepută se aşează sfârâind pe fundul paharului; iar dacă omul sau vita bolnavă nu e deocheată sau pocită, atunci cărbunii stinşi plutesc pe de-asupra apei. După ce descântătoarea a stins cărbunii, dă să bea celui bolnav puţină apă descântată, îi spală cu ea tâmplele şi ici-colea corpul, toarnă puţină pe la ţâţânile uşilor, iar rămăşiţa, cu cărbuni cu tot, o aruncă pe streşina casei. (1) Un ritual asemănător se practica pe la începutul secolului trecut în Văleni – Prahova. Cuvintele descântecului erau acestea:

“Cum s’a potolit vântul

Și pământul

Și ploaia din cer,

Focul din cuptor

Potolească deochiul săgetat

Tâmpinat

Din creierii capului,

Din fața obrazului lui… (se spune

numele celui căruia i se descântă)

Din sgârciul nasului,

Dintr’o sută două de oase,

Să se topească toată deochietura!”

“Se iau trei cărbuni și se pun în apă neîncepută. Dacă se lasă la fund, atunci omul e deocheat. După ce bolnavul bea de trei ori din apa descântată, se mai spălă la cap, ochi, inimă etc. și apoi după ce se scot cărbunii, se aruncă apa pe un câine. Dacă acesta se scutură, atunci e semn că bolnavului îi va trece; dacă nu, nu-i trece. Cărbunii apoi se împrăștie în răspântii, semn ca și deochiul să fugă și să se împrăștie, cum se împrăștie cărbunii.”(2)

Citește și: Fugi deochi, dintre ochi…

Practica magică a stinsului cărbunilor se făcea nu doar pentru alungarea deochiului ci și în timpul săvârșirii“farmecelor de dragoste”: “Se descântă în apă neîncepută cu busuioc; în apă se sting cărbunii din vatra focului și se zic vorbele: Cum nu poate frigurosul fără foc, secetosul fără apă și flămândul fără mâncare, așa să nu poată (cutare) fără cuvântul, chipul și dragostile (cutăruia).” (2)

Descântec de dragoste la fantână

Cărbunii erau stinși de femeile pricepute în a face farmece și pentru a le aduce tinerilor ursita (scrisa):

“Voi nouă cărbuni,

Ca nouă gărgăuni,

Eu vă aprinsei,

Și la scrisa (cutăreia) vă trimisei;

Să vie la noapte’n vis,

Aievea s’o văd,

Mâine la revărsatul zorilor,

În glasul cântătorilor,

Cu ea să vorbesc.”

Incantația era insoțită de următorul ritual: “Se descântă cu un resteu (un lemn de la jug) găsit în noaptea lui Sfântu Gheorghe sau în noaptea de Ispas. Se mai descântă cu un țăruș de la ieslea calului și se repetă cuvintele: Cum găsii eu resteiul ăsta și cum trage calul la ieslea de fân, așa să-și găsească scrisa (cutare) și s’o tragă la casa, la averea, olabul (cutăruia). Resteul și tărușul de la ieslea calului se bagă în foc și dacă se aprinde și arde se zice că scrisa (ursita) este bogată; dacă este săracă scrisa, țărușul și resteul se sting.”(2)

Citește și: Cântece și descântece de dragoste

Surse:

(1) - Simion Florea Marian – articolul “Descântece din Bucovina” publicat în revista “Albina Carpaților” numărul din 30 septembrie 1879;

(2) – Grigore G. Tocilescu – “Materialuri folkloristice” – 1900.

Iancu Prăjescu – născut pe la 1792 și coborâtor al uneia dintre cele mai vechi familii boiereşti din Moldova – după ce a divorțat de Agripina Cananău (Prăjescu), “a fost cununat de preoții moșiei Dumisale Stolniceni și fără învoirea Înalt Sfințitului Mitropolit”, în 10 aprilie 1858, cu Profira, fata lui Neculai Negri, văr al doilea cu Constantin Negri. Câțiva ani mai târziu, deoarece “cucoana Profira avea nevoie de o cură la Marienbad, după sfatul doctorului Vârnav, prieten al familiei, care altădată i-a şi însoţit”, familia boierească face în anul 1864 un voiaj mai lung prin Europa. “Din ziua plecării de la Stolniceni, până la întoarcere, după 83 de zile, el a însemnat, zilnic, localitatea unde se afla, chipul în care a călătorit şi cheltuielile necesitate cu drumul, cu întreţinerea, trecând şi toate celelalte sume întrebuinţate pentru toate nevoile zilnice.”Prețioasele însemnări ale boierului moldovean, păstrate prin grija d-nei Sultana Dediu, fiica acestuia, au fost deslușite de academicianul Artur Gorovei și publicate în extenso în Revista Fundațiilor Regale– numărul 1 iunie 1935. Voi spicui din aceste note relatări despre momentele cele mai importante ale călătoriei:

Un domn și o doamnă de la jumătatea secolului al XIX-lea

“Pentru ca să-i ajute Dumnezeu să meargă cu bine la drum, şi să se întoarcă sănătos”, înainte de plecare, boierul a dăruit 2 galbenibisericii din sat. Bugetul luat în calcul pentru acest voiaj e consemnat și el cu precizie. Suita a plecat în călătorie “cu suma de 1938 lei vechi, ceea ce însemnează cam 640 lei româneşti, socotiţi în valoarea aur, dinainte a războiului; cucoana Profira avea şi dânsa 32 de galbeni, adică 814 lei vechi.” Călătorului îi stă însă bine cu drumul, să plecăm așadar în călătorie:

“În ziua de 2 Iulie 1864 Prăjescu a plecat din Stolniceni, cu două trăsuri cu câte patru cai, cu care a mers până la Cernăuţi. Pe lângă Gheorghe feciorul şi cei doi vizitii, a mai luat încă un servitor şi pe ‹‹dumnealui C. Ouatu››, ca să fie câte unul în fiecare trăsură”. După două escale, prima “în Folticeni, unde a zăbovit două zile, pentru a scoate pasportul de la ‹‹starostele›› nemţesc”și una în Suceava, “unde s'a închinat la moaştele Sfântului Ioan din biserica lui Ştefan Vodă”, alaiul ajunge în 5 iulie 1864 la Cernăuți și petrece noaptea “la otel de Paris“, unde ”plăteşte la otel 192 lei 20 p. (notă: parale), pentru 24 ceasuri, cu patru slugi, opt cai”. La Cernăuți boierul moldovean îl lasă pe Costache Ouatu “să aibe grije” de trăsurile cu care plecase de acasă, continuarea drumului urmănd să o facă cu trăsuri închiriate sau pe ‹‹drumul de her›› (pe calea ferată).

Vedere din Cernăuți

În 7 iulie alaiul boieresc trece Nistrul ‹‹în şaică››(mică ambarcaține cu pânze) și își continuă călătoria spre Lemberg (azi Liov) trecănd prin Ministrici (unde plăteşte masa 38 lei 20 p.) și Bjena (iau masul la ‹‹otel de Galisi››). “În Lemberg, la ‹‹otel Jorju (înainte otel de Rusi)››, pentru 24 ceasuri, a plătit 84 lei; Volf telalu, pentru un bacşiş de 14 lei, l-a condus la ‹‹drum de her››, adică la gară, cu o trăsură care la costat 7 lei, ca să cerceteze când pleacă trenul. A plătit 14 lei ‹‹omnibusu de la otel la drum de her››, unde a luat trei bilete de clasa a doua până la Praga, plătind 728 lei, în 104 fiorini, osebit 44 lei, în 6 fiorini 39 grăiţari pentru bagaj. Joi 9 Iulie, la 5 ceasuri 40 minute, a plecat din Lemberg. În ziua de 10, ‹‹dimineaţă la 6 ceasuri››, a ajuns la Krakau (Cracovia), a luat o ‹‹cafe dejine›› (dèjeuner) 14 lei, masa de amiazi la ‹‹Odenberg›› 21 lei, şi spre seară a ajuns la ‹‹Olmuţ››, ‹‹unde am aşteptat de la 4 până la 12 noaptea››. (...) ‹‹Din Lemberg în Praga (la otel de Sacsu) am ajuns sâmbătă la 8 ceasuri dimineaţa.››”Dintre cheltuielile mai aparte făcute de boierul Iancu Prăjescu în Praga amintesc: ‹‹un ghid de drum – 5 lei››și ‹‹prezentin sardele şi altele – 15 lei 16 p.››. A urmat drumul prin Pilzen (“drum de her de la Praga la Pilzen, 2 persoane clasa 2 şi 1 persoană clasa 3”) spre Marienbad („cu extrapoşta cu 3 cai de la Pilzen la Marienbad”).

“Viaţa pe care o duce Prăjescu, în Marienbad (azi Mariánské Lázně, în regiunea Karlovy Vary din Cehia),este notată zi cu zi. Însemnările lui arată că la otel ‹‹Hambirk›› lua supeul cu 11 lei 22 parale, şi dineul cu 20 lei 17, cu 17 lei, cu 19 lei 16, cu 21 lei sau cu 32 parale; alteori mâncau la ‹‹Belviu›› (Belle Vue), la Kursalon, la Klinger, unde nu se plătea mai scump. De câteva ori a luat masa la otel Hamburg unde costa peste 20 lei, dar atunci consuma peşte şi vin, ceea ce însemnează că, de obicei, nu bea vin la masă. Veniseră la Marienbad și ‹‹Iorgu şi Nastasâica›› (‹‹Iorgu›› era Iorgu Vârnav-Liteanu din Liteni, judeţul Sucevei, tata lui Iorgu Liteanu, acel care a fost ministrul nostru la Berlin pe vreme a lui Bismarck, şi Nastasâica era soţia lui), pe care Prăjescu îi invita câteodată la masă, şi găsim notat:

32 30 masa la Belviu cu Iorgu şi Nastasâica

41 masa Hamburk cu Iorgu şi Nastasâica, peşte, vin

Îl găsim pe Prăjescu luând masa cu vin şi îngheţată, la Belle Vue (21 lei), şi uneori masa cu Iorgu o plăteşte cu 36 lei. Mai scump se pare că se plătea cafeaua. Aşa notează Prăjescu 6 lei 32 par. cafe la Belle Vue; tot 6 lei 32 ‹‹cafele sara în pădure››, 13 lei ‹‹cafele, îngheţată şi biliard la salon››, la Kursalon, cafeaua costa numai 5 lei 20; la Valkfele o plătea 4 lei.

Marienbad - Bellevue în 1890

Capitolul hranei, pe timpul şederii în Marienbad, reprezintă o sumă puţin importantă, în contul cheltuielilor lui Prăjescu. A stat el în Marienbad 27 de zile, de la 12 Iulie la 9 August; în tot acest timp a plătit 24 de mese, în diferite restaurante, şi - cum notează el - ‹‹3 mese mâncat în casă a la cart››, ceea ce însemnează că a luat o singură masă, pe fiecare zi. Mesele acestea nu le lua regulat, la aceleaşi ceasuri din zi; el notează mereu ‹‹masa la Hamburk››, ‹‹masa la Belviu››, iar când este vorba de o masă de seară, scrie ‹supe sara salon››, ‹‹biftec cafe sara salon››, iar la salon sunt notate de mai multe ori cafele seara, care nu puteau să fie decât cafele cu lapte. Cafeaua turcească, obişnuită la boierii moldoveni, nu se întrebuinţa pe atunci la Marienbad, unde se consuma ‹‹şfarţul››; dacă Prăjescu ar fi consumat schwartz, ar fi notat cu acest nume, cum face pentru ‹‹dèjeuner›› și ‹‹souper›› care figurau pe listele de mâncare.

S'ar părea nefiresc lucru ca un boier moldovean bogat, deprins cu mesele îmbelşugate, despre care se pomenesc atâtea minunăţii, să se mulţumească numai cu o masă pe zi, şi din când în când cu o cafea cu lapte seara. Însemnările lui Prăjescu arată însă că el nu se îndestula numai cu mesele plătite la restaurante: îşi aducea mâncare acasă. Dimineaţa lua cafea cu chifle. Cheltuiala aceasta, în timpul şederii în Marienbad, s'a urcat la 328 lei, cu nota: ‹‹cafele în toată dimineaţa câte 2 porţii şi chifle câte 1 fiorin 6 grăiţari şi 4 ori sara, şi 3 mese mâncat în casă a la cart››. Cu hrana lui Gheorghe feciorul cheltuia, la început, câte 6 lei 32 parale: ‹‹Gheorghe mâncare››; peste câteva zile însă, contul acesta se măreşte: ‹‹13 lei 24 parale Gheorghe cheltuială››.”

Dintre distracțiile cu care se delecta familia de boieri amintesc: băile de la ‹Kraiț brun›› (Kreuzbrunnen – Izvorul Crucii) sau ‹‹Ferdinand brun›› (Ferdinandbrunnen – Izvorul Ferdinand), ‹‹bal antret cafe şi îngheţată›› (28 lei şi 16 parale), teatru (o singură dată - 13 lei 38 parale), ‹‹primblare cu trăsura la Keniksvart›› (Königswarth - unde cafeaua şi bacşişurile au costat 17 lei 30 p.) sau trasul la țintă (‹‹împuşcat ţintă Profira şi eu Belviu››, 10 lei). Bun moldovean, Prăjescu a jucat şi cărţi la Marienbad (cu totul Iorgu a pierdut într'un rând 30 lei şi altădată 52). Majoritatea cumpărăturile făcute în Marienbad erau destinate - bineînțeles - coanei Profira: buchet flori Profirei (2 lei 10 p.), mănuşi Profirei(8 lei 6 p.), Profirei cercei, broş de Franţăsbad (34 lei), Profirei oglindă (13 lei 24 p.) ș.a.

Kreutzbrunnen - Marienbad - 1905 (stânga)
Ferdinandbrunnen - Marienbad (dreapta)

În 9 august 1964 boierii moldoveni părăsesc Marienbad cu destinația Paris. Până la Egher în rohătci, apoi pe drumul de herpe traseul Mitertaih – Marieberk – Niurinberk (Nűrnberg - otel de Viutimberk– Würtemberg) – Maens (otel di Koloni - de Cologne) - Strazburk (Strasbourg) – Metz. În 13 august ajung la Paris, unde stau opt zile. Se cazează la ‹‹otel dorlean riu reşilio No. 17, ceea ce însemnează Hotel d'Orleans, rue Richelieu, nr. 17››.

Coșul de cumpărături făcute în Paris de coana Profira include, printre altele ‹‹1 pereche mănuși, o băsmăluță Profirei, pomadă și parfumuri Profirei, botine Profirei, cercei de aur 40 fr., 2 cătărămi, 12 mănuși și zaratele (jartiere), 2 giucării››ș.a. Cucoana Profira, în afară de o mulţime de lucruri cumpărate, capătă de la Cuconu Iancu 1116 lei ‹‹în 30 galbeni Profirei în Paris să’şi eie lenjerii››. Nici boierul nu s-a lăsat mai prejos: ‹‹Cuconu Iancu şi’a cumpărat un revolver, care costa foarte scump, în comparaţie cu alte obiecte: 315 lei sau 100 franci››, haine, cu care a cheltuit 1111 lei (‹‹fracu, surtuc, jăleatca fracului, jăleatca de sară››) și două ceasornice. “În Paris, Prăjescu se întâlneşte cu prieteni din Moldova; pe unii chiar îi primeşte la gară. Cu 10 lei plăteşte ‹‹trăsura la drum de fer Liteanu Forăscu››. Moldoveanul nu mai zice ‹‹drum her››, de când auzise, în Paris ‹‹chemin de fer››. Liteanu era Iorgu, cel de la Marienbad, iar Forăscu era un tânăr fălticenean, Vasile A. Forăscu. Cu Liteanu şi cu un alt prieten, Radu, ia o masă la Vefour, o masă scumpă: 113 lei 16 parale, iar altădată plăteşte 50 lei 20 pentru ‹‹dejine cu Radu››.”

Sejurul parizian se încheie în 21 august, dată la care când suita pleacă din Paris: “până la gară se duce cu ‹‹omnibusu›› - 20 lei; plăteşte 356 lei ‹‹drum de her Paris Ostand (Oostende) 3 pers. clasa I-iu fiind tren de viteză››”.Din Oostende – unde s-au cazat la ‹‹Casa riu de flandră›› (Rue de Flandre) - boierii fac în 25 și în 26 august ‹‹excursiuni la Blagănber - târguşor şi feredee de mare și la Bruju››. Călătorii moldoveni au părăsit Oostende în ziua de 10 septembrie, când au plecat spre Viena, trecând prin Bruxelles.

Oostende - 1901

“În ziua de 13 Septemvrie Prăjescu ajunge la Viena, unde stă numai patru zile, după cum se pare numai pentru a face cumpărături, în care timp trece în conturi numai patru mese: una la vaisă roză (Weisse Rose), cu 27 lei 8 parale, alta, fără a indica unde: ‹‹48 lei masa cu D. Bali››, şi două mese la otel.” În 18 septembrie notează: ‹‹21 lei omnibus de la drum la otel Jorj în Letnberk››. În drumul spre Cernăuţi boierii s-au oprit la Stanislau (‹‹otel de Saksă››) unde a plătit 34 lei; în 21 septembrie ajung la Cernăuţi, unde se cazează tot la «otel de Paris» - 56 lei; plăteşte 12 lei ‹‹rohatcele›, 16 lei ‹‹masa la săreti›› (Târgul Siretului), şi se opresc în Suceava ‹‹la otelu cel mai nou unde a mas›› - 48 lei. În Suceava, Prăjescu dă 124 lei ‹‹în 2 napoleoni la părintele Darii (Darie), egumen pentru bisărica Sf. Ioan Nou din Suceava››, mai dă alţi 6 lei 32 ‹‹tij la o bisărică pentru preuţi››. La frontieră notează 54 lei 20 ‹‹bacşişuri la graniţă în 2 f. la neamţ şi moldoveni››. A doua zi după sosire, la 23 septembrie, în carnetul lui Prăjescu este notat că a dat 37 lei ‹‹la biserică şi molevion de bună venire››.

Un sejur pe cinste petrecut de conul Iancu Prăjescu și de conița Profira în occident, nu-i așa? Rămâne însă o nelămurire, consemnată de Artur Gorovei la sfârșitul articolului său: “El a plecat de acasă cu 1038 lei, a mai luat în Viena 3700 ‹‹acreditiva›› de la Leiba Cahan, bancher din Iaşi, ceea ce face peste tot 5638 lei; până la sosirea în Viena el cheltuise 24.741 lei 12 parale, cum arată carnetul. Nu putem să ştim - căci nu-i nicăieri notat – cine-i va fi trimis lui bani în străinătate, şi prin ce miijloc.”

Sursa:articolul “Voiajul unui boier moldovean în Occident” - semnat Artur Gorovei - publicat în Revista Fundațiilor Regale– numărul 1 iunie 1935

Mitologia poporului român este una plină de culoare și de originalitate. Poveștile și legendele populare românești sunt populate cu o multitudine de personaje magice, cu puteri supranaturale. Zmeii și căpcăunii, ursitoarele și ielele, știma apelor sau cățelul pământului, strigoii sau moroii sunt doar câteva dintre ele. Între aceste personaje, spiridușii ocupă un loc aparte. Deși astăzi suntem tentați să îl privim cu simpatie, el era considerat de români ca fiind un spirit malefic: “Spiridușul sau Spiritușul este un drăcușor în carne și oase sau întruchiparea acestuia într-o vietate văzută sau nevăzută, care la casa unde șade aduce toate nenorocirile din lume, atât cât trăiește omul”. (1)

Românii credeau că spiridușii erau cei care le ajutau pe „vrăjitoare” sau pe “descântătoare” să își facă farmecele. Conform vechilor credințe ale românilor vrăjitoarele sunt femei pricepute “care știu să facă fetelor şi nevestelor de dragoste şi de ursită, să le aducă iubiţii din ori şi ce loc, din ori şi ce ţară'ndepărtată, călări pe-o prăjină sau pe-o mătură. Ele ştiu să'nchege apa, să lege ploile, să ghicească sorta oamenilor, să norocească pe unii şi să nefericescă pe alţii”. Românii aveau convingerea că aceste „daruri” erau dobândite în urma unei înțelegeri cu „Necuratul”:“pentru a poseda această putere ele şi-au vândut sufletul Necuratului şi în schimb au căpătat fiecare câte un Spirituş, care li se supune întru toate şi le împlineşte ori ce dorinţă, ori ce ordin. Fără de Spirituş vrăjitoarele n'ar putea fi nici-odată adevărate vrăjitoare”. (2)

Cum se putea intra în posesia unui Spiriduș? Foarte simplu:

“Chipul cel dintâi şi cel mai uşor prin care ajung vrăjitoarele în posesia unui Spirituş, după credinţa poporului, e următorul: iau un оu de găină părăsit sau un оu de puicuţă neagră care a ouat pentru întâia oră, îl învelesc în bumbac alb (vată) şi-l poartă subsuoara stângă nouă zile şi nouă nopţi. După acest timp se zice că din oul clocit în modul acesta iese un drăcuşor în chip de pui. Acest pui e Spirituşul. La început Spirituşul e ca un pui de găină foarte mic, însă cu'ncetul creşte mare şi se preface în tot chipul, precum: mâţă, şoarece, câine, cal, ţap, muscă, purece, iepure etc. Babele vrăjitoare, scoţându-l din оu, îi dau un nume, precum: Niсоmilă, Nichipercea, Gavrilă, Sarsailă, Vasiliсă, Mititelul etc. Apoi îl pun într'un unghiu de casă şi-l ţin ascuns într'un hârb acoperit cu o oală ca nimeni să nu-l vadă, nimeni să nu ştie de el. Asemenea se'ngrijesc ele foarte mult ca totdeauna, când cere trebuinţa, să-i dea de mâncare şi tutun de fumat, să-l hrănească bine şi să-l adape cum se cade. Însă mâncarea nu trebuie să fie sărată niciodată, pentru că Spirituşul nu suferă mâncările sărate. Dacă vrăjitorea nu caută de dânsul cum se cuvine și cum voieşte el, adică nu-l hrănește, nu-i dă tutun să fumeze şi nu-l adapă la vreme, Spirituşul o maltrateză în tot chipul. O sfarmă, o bate, nu-i dă pace să doarmă cât e noaptea de mare, în scurt, face cu dânsele ceea ce numai un spirit necurat ca dânsul e în stare să facă.” (2)

O altă modalitate de a dobândi un spiriduș era – bineînțeles – cumpărarea acestuia de la cei care îl dețineau deja: “Cine voieşte să-l aibă se adresează cătră o vrăjitoare bătrână, care e acuma pe pragul morţii, sau cum se mai zice „c'un picior în groapă şi cu unul afară", rugând-o să-i vândă „odorul". Bătrâna, se'nţelege, dacă i-a mai rămas vreo scânteie de frica lui Dumnezeu şi n'ar voi să-şi piardă sufletul de tot, caută toate mijlocele cum să se cureţe de Spirituşul său şi-l vinde acelora care vreau să i-l cumpere. Alţii spun însă că se poate cumpăra şi dintr'o mulţime de dughene (bolte). Neguţătorii care se ocupă cu vinderea acestui spirit necurat îl ţin, după cum se zice, închis într'o pană de gâscă ca şi argintul viu, sau într'un şipuşor de unde nu poate scăpa până ce nu-i dă drumul cumpărătorul". (2)

O mare problemă era însă era aceea de a trezi fericitul posesor al unui astfel de spirit malefic fără voia ta: “Mulţi însă ajung în posesia Spiritușului fără de voia lorşi fără să aibă lipsă de el. Iată cum! Vrăjitoarea care l-a avut mai înainte, voind a scăpa de dânsul, îl învălește în vreun lucru preţios, îl pune într'un loc anumit pe unde se'nvârtesc mai tare oamenii, sau îl leagă într'o năframă scumpă şi mestecându-se printre oameni, mai cu seamă în zile de târg, lasă anume să-i pice năframa său să i-o fure cineva, şi-şi caută cât mai iute de drum. Spirituşul se leagă acum de omul care a găsit sau a furat năframa şi nu se lasă de dânsul odată cu capul. Nenorocitul posesor al obiectului găsit sau furat cunoaşte îndată din mai multe semne că trebuie să se fi legat de capul lui vreun Spirituş. Drept aceea, dacă voieşte să-l păstreze şi să se folosească de dânsul, trebuie să se'ngrijească de susţinerea lui, iar de nu, caută să se cureţe de dânsul prin aceleaşi mijloace ca şi vrăjitoarea. La dincontră o păţește urât, căci Spirituşul nu-i dă pace nici un minut, ci zi şi noapte îl maltratează, atât pe dânsul cât şi pe toată familia sa, şi pe toate vitele câte le are pe lângă casă. Lucrurile i le strică, i le aruncă în toate părţile, şi ori ce ar întreprinde nu-l lasă să ducă la capăt.” (2)

Cum îngrijești un spiriduș

După ce a fost dobândit, Spiridușul o ajută pe “femeia pricepută în a face și a desface descântece” în mai toate îndeletnicirile sale magice. Singura condiție era să îl hrănească“cu miez de nucă și cu alte lucruri bune”. Trebuia de asemenea săîl adăpostească, sticlele și “ulciorașele mici de marmoră sau de pământ alb” fiind cele mai potrivite pentru un astfel de locatar năzdrăvan. O dată îndeplinite aceste “mici” condiții nu trebuia decât ca vrăjitoarea să îi ceară spiridușului personal să “îți aducă călare pe prăjină ibovnicul de la drăguța lui” sau să tămăduiască bolile celor care îi solicitau ajutorul pentru aceste lucruri să se întâmple.(1) Dar nu numai atât: “Dacă voieşte vrăjitorea să aducă pe iubitul vreunei fete din depărtare, Spirituşul cât ai bate în pălmi se duce şi nu se lasă, de-ar fi acela şi la marginile lumei, până ce nu-l află; atunci îl pune călare pe-o prăjină sau pe-o mătură sau pe-un alt obiect şi aducându-l prin aer îl sloboade pe horn în casa vrăjitoarei.”(2) “De asemenea, se zice, că Spirituşul adună toţi banii câţi îi dă stăpânul sau stăpâna sa când cumpără vreun lucru. Cu ajutorul Spiritusului poate vrăjitoarea să cumpere de-un galben o mulţime de lucruri preţioase, care fac sute de galbeni, şi la urma urmelor galbenul său tot îi rămâne în pungă”.(2)

“Spirituşul e şi atotştiutor. De aici vine că Zodierii şi Vrăjitorii care încă trebuie să-l aibă, dar mai cu seamă Vrăjitoarele, ştiu să ghicească ce au păţit şi ce au să mai păţească oamenii. Ştiu să spună curat când a fost cineva bolnav şi când are să se mai bolnăvească şi din ce le va fi leacul. Ştiu să spună că cutare are să'ntreprindă vreo călătorie de care nici n'a visat şi pe care într'adevăr, mai curând ori mai târziu, o şi întreprinde. Spirituşul spune stăpânului sau stăpânei sale din fir în păr cum are să ghicească şi să profeţească acelora care vin la dânşii ca să-i consulte într'o privinţă sau într'alta”.(2)

Tentația de a avea un Spiriduș personal pe lângă casă e mare, nu-i așa? Nu trebuie însă să uitați că “în cealaltă lume sufletele acelora care au avut Spirituş, şi 'nainte de moartea lor nu s-au desbărat de dânsul, merg de-a dreptul în Iad, unde trebuie să sufere munca cea vecinică, să facă toate ce le-ar porunci Spirituşul, precum le-a făcut şi el pe lumea aceasta”. (2)

Surse:

(1) Tudor Pamfile – “Mitologie românească – Dușmani și prieteni ai omului” – Editura “Librăriile Socec&Comp.” - 1916

(2) Simion Florea Marian – articolul “Mitologie daco-română – Spiritușul” – publicat în revista “Albina Carpaților” – numărul din 15 noiembrie 1878

Vă invit să ne continuăm călătoria - începută mai demult pe paginile blogului - prin locurile pline de farmec şi înţesate de poveşti ale “Coastei de Argint"– parte a României Mari de altădată. Vom fi însoțiți și acum de un reporter din perioada interbelică - mai vechiul nostru prieten Ion Tic - și de Demir, pescarul lipovean din Comorova. Să citim așadar câteva dintre poveștile pline de farmec ale Balcicului de odinioară – așa cum au fost ele consemnate în reportajul “Orașul pictorilor: Balcic”, semnat Ion Tic și publicat în numărul din 2 septembrie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română”:

Țestoasele călătoare din Comorovo

“Reportajul meu începe cu povestea unei broaște țestoase. Da. O broască țestoasă de o mărime neobișnuită, care a avut reaua inspirație să străbată șoseaua Mangalia-Balcic tocmai în momentul în care un automobil hodorogit, mai mult o intenție de vehicul, ne ducea spre “Cetatea pictorilor”. Însoțitorul nostru, Danieliuc, pescar din Comorova, s'a crezut dator să oprească mașina, să prindă broasca care încerca să se ascundă în șanțul din marginea drumului și să ne povestească o sumă de năzbâtii din viața acestei blajine târâtoare. Între altele, Daniel ne povesti întâmplarea unei asemenea broaște care se culbărise în preajma “punctului pescăresc" Comorovo și care isbutise să facă o “adevărată piraterie", furând și mâncând peștele proaspăt. Cine ar fi putut bănui că o broască țestoasă“de uscat" are asemenea “apetituri"și că, mai ales, că știe să fure cu atâta îndemânare încât să n'o simtă nimeni?

Geamia din Balcic la ceas de rugăcine

- Când am descoperit cuibul hoțoaicei – adăugă lipovanul - i-am găsit și complicii: o colonie întreagă de broaște ascunse în scorburile de sub mal. Ar fi meritat să le ucid ca pe puii de scorpie. Dar mi s'a făcut milă și într’o bună zi le-am “dăruit" unui căruțas care mergea spre Balcic. După căteva luni, spre uimirea mea, am găsit aceiași colonie, în același loc. Am crezut că sunt alte broaște. Cum un tovarăș pescar mi-a spus că broasca țestoasă “cunoaște locul"și că, chiar atunci când se îndepărtează, ea se întoarce “la cuib", am încercat și eu să mă conving: am găurit carapacea tuturor “hoțoaicelor" pe care le-am aruncat la depărtare de câțiva kilometri de Comorovo... Au trecut, ce e drept, aproape șase luni, fără ca “musafirii” să apară. Până într’o zi când, spre uimirea mea, am constatat că vreo 4-5 se instalaseră în același cuib. Erau aceleași broaște țestoase cu carapacea găurită...”

Balcic – locul în care Orientul își picură la nesfârșit capriciile

“Când am ajuns în Balcic - orășelul multicolor de veche și ciudată așezare - strălucea în bătaia soarelui arzător. Oameni și animale, tolăniți în porțile căscioarelor orientale, dormitau cu ochii întredeschiși, senini și fericiți. Doar un grup de copii jucăuși, la o răspântie, cât mai turburau superba liniște a acestor fericiți locuitori, cărora natura le-a hărăzit un pitoresc fără asemănare. Am admirat îndelung frumusețea acestui binecuvântat și liniștit colț în care Orientul își picură la nesfârșit capriciile, în care o bizară împerechere de case, străzi și stradele înfipte într'un piept de deal, în “etaje”, alcătuiește o pitorească panoramă. Un colorit vioi, în contrast isbitor cu ritmul somnolent al vieții de toate zilele, împrumută decorului acel unic pitoresc care a ispitit și inspirat atâția pictori...”

Imagini din "Cartierul tătărăsc"

Ghirahi – femeia sirenă

„În tovărășia lui Daniel am colindat câtva timp Balcicul și împrejurimile. M'a impresionat îndeosebi “cartierul tătărăsc", o minusculă și arhaică așezare în care n’a pășit niciodată picior de “străin”. Pescarul din Comorovo mi-a arătat în treacăt casa în care s'a născut Ghirahi – tătăroaica “jumătate femeie - jumătate pește"; o dansatoare despre care legenda povestește atât de multe încât un scriitor ar putea ticlui un roman.

- O sirenă?

- Poate că da. Lucru sigur că Ghirahi a jucat pe vremuri un rol de seamă în viața băștinașilor. Bătrânii spun că fata se născuse din “blestemata dragoste" a unui marinar pripășit prin partea locului, care a răpit, într'o zi, pe cea mai frumoasă dintre tătăroaice... Ghirahi purta în ochi focul care pironea locului pe cel care cuteza să-i privească: doi cărbuni aprinși pe care un singur om i-a înțeles... Fata cu obrajii catifelați dansa cum nimeni alta n'a dansat vreodată: un dans care vrăjea... Când tătarii, furioși, încercau s'o străpungă cu cuțitele, Ghirahi îi dezarma cu dansul ei fără asemănare...

- Dar cum putea dansa “sirena"?...

- O altă legendă spune că de dragul marinarului, Ghirahi s'a prefăcut într’o noapte în “sirenă”... Sirena Balcicului a trăit o viață ciudată.”

Balcic - feerie de vis și poezie născută din visul unei mari Regine
(din Enciclopedia fotografică Romănia - Imprimeriile Adevărul - 1938)

Demir - dansatorul

“La “cafeneaua mică”, un grup de pictori și de scriitori discuta sgomotos. Cineva l-a adus pe Demir, dansatorul, un “tip al Balcicului, eroul unui sezațional roman de dragoste. Demir povestește...

Povestea lui de dragoste este mai interesantă decât dansurile exotice pe care le exhibă și cu care fura ochii vizitatorilor...

- Hai, Demir, dansează...

Demir, automat, începe repertoriul pe care îl repetă cu un manechin îmbrăcat turcește. La sfârșit râde. Râde cu poftă. Atunci i se văd dinții de fildeș contrastând cu bronzul întunecat al feței. Un cap expresiv al Balcicului de astăzi.

Demir a pozat, în fel și chip, pictorilor. De aceea, poate, are o mare simpatie pentru acești “vilegiaturiști entuziaști” care stau cu lunile, care-l cinstesc cu vinațuri și-i oferă mâncărică bună.”

Locuitori din Balcic: turcoaice (stânga), macedoneancă (centru),
Demir-dansatorul (dreapta)

Zuhi - fata soarelui

“Sus, pe “Drumul Reginei”, spre palat, tovarășul meu de drum, pescarul din Comorovo, istorisește “povestea unei stânci”:

- Colo, în pieptul malului, stânca cu chip de om pe care o vezi ridicându-se semeț, mai înaltă decât toate celelalte, mărturisește drumeților legenda unei fecioare... Zuhi - fata soarelui - care s'a născut din spuma mării... Pe vremea aceea Balcicul avea o singură colibă pe care o stăpânea un frumos pescar. Zuhi stăpânea țărmul și marea. Cânta mai frumos decât privighetoarea. Zuhi -fata soarelui și a mării – crescu în castelul ei făurit din sideful scoicilor, pe care singură le adunase, ani de-a rândul. Când pescarul cobora la mal, pe înserate, Zuhi, ascunsă în castelul de scoici, cânta. Legenda spune că Zuhi aduna cu cântecele ei atâta vânat în plasele și năvoadele pescarului încât nu-l putea duce.

Pescarul, îndrăgostit de cântecele misterioase care porneau din adâncul malului, își strămută coliba pe țărm. Când văzu, în cele din urmă, chipul de fată care purta ceva din frumusețea valurilor și din mândria soarelui, se îndrăgosti la nebunie...

La apariția primului om pe care-l vedeau ochii ei arzători, Zuhi sălbateca fugi... Mai apoi, se îndrăgosti și ea de pescarul voinic și frumos ca un Făt din poveste. Dar, în clipa în care îndrăgostiții își sorbeau o primă și nevinovată sărutare, apa mării se tulbură din adâncuri, soarele se întunecă și de sub un nor de cerneală, un fulger străpunse inima fetei. Zuhi se prefăcuse în stâncă...

Multa vreme pescarul a scăldat cu lacrimi stânca morții care-i înghițise într'o clipită toată fericirea vieții.

Sacagiu (stânga); O baie în mare (dreapta)

Pe înserate Balcicul este și mai frumos. Luminile panoramei par licurici care semnalizează mării misterele poveștilor de dragoste… Oamenii, casele, străzile au căpătat altă culoare, asemenea decorurilor de teatru în lumina schimbătoare a reflectoarelor. Undeva, departe, un glas cristalin pe care-l îngână mandolina, cântă un cântec de demult... Cântă, poate, Zuhi, din adâncuri, cântecul durerii…”

Sursa:

- articolul “Orașul pictorilor: Balcic” – semnat Ion Tic – publicat în numărul din 2 septembrie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română”

“Când apărea pe Calea Victoriei, "aristocrații" de la Capșa, "burghezii" de la Oteteleșanu și "boemii" de la Kubler abandonau politica și șvarțul ca să admire superbul exemplar ciclist, căruia hâtrul Ranetti nu scăpase ocazia să-i zică "Mița Biciclista". Bicicleta cu ghidon de argint era a unei suple și elegante fiice a Evei, cu zulufi negri, cu pantaloni de catifea mov strânși pe picior, cu bluza corai din care fluturau mâneci înflorate, cu ghete înalte și cu o caschetă de mătase albă, înfășurată în voal alb, din care răsăreau încrucișate două ace mari a la Madame Butterfly.” (din volumul "Vremuri vechi bucureștene" semnat de Alexandru Predescu).

Prima femeie care s-a plimbat cu bicicleta pe Calea Victoriei

Maria Mihăescu a fost prima femeie care s-a plimbat cu bicicleta pe Calea Victoriei. O mare frumusețe a vremii, blondă (uneori brunetă), cu ochii verzi-albaștri, atrăgea cu siguranță privirile bărbaților. Unul dintre aceștia a fost publicistul George Ranetti, despre care se spune că pe la 1898 - îndrăgostit fiind de frumoasa amazoană dar refuzat de aceasta – s-a răzbunat dându-i porecla de Mița Biciclista, supranume care a rămas celebru până în ziua de azi. Privind în urmă, putem să spunem că acesta a fost un gest benefic pentru fiecare dintre cei doi eroi: Maria Mihăescu a devenit cu adevărat o celebritate a lumii ei, ceea ce a ajutat-o în viața tumultoasă de “demimondenă”, iar George Ranetti a găsit un erou de succes pentru articolele umoristice publicate în revista "Furnica".

Maria Mihăescu a fost cu siguranță cea mai celebră “demimondenă” a epocii ei.Prezența ei la evenimentele mondene – din țară dar și de aiurea erau consemnate în gazetele vremii. Romănești sau franțuzești:

Maria Mihăescu (alias Mița Biciclista) în presa franceză

Nae Saltimbacu (George Ranetti ascuns sub pseodonim?) consemna cu umor în cronica sa săptămânală publicată în numărul din 28 iunie 1907 al revistei “Furnica” prezența celebrei curtezane la un important eveniment caritabil: „Deunăzi S.P.A. (Societatea pentru Protecția Animalelor) în unire cu Societatea pentru Cultura Femeilor Române au organizat mari serbări populare în parcul expoziției de la Filaret. S. P. A. a instalat o berărie în care chelnerii erau înlocuiți cu pretejații ei; S. C. F. R. s’a ocupat cu restul. Între alte ‹‹distracții››, am avut o mare reprezentație pe scena teatrului Cazino, unde Mița Biciclista, cunoscuta noastră demimondenă internațională, a dansat Kake Walke cu d. Cerchez. ‹‹Un succès fou, ma chère››. Și noi ne-am bucurat (une fois n’est pas coutume), că o dată în viața ei Mița Biciclista a consimțit să-și puie, gratis, picioarele în serviciul unei opere de binefacere patronată de Alteța Sa Principesa Maria (notă: viitoarea Regină Maria a României). (…) Cum rămâne însă cu cei 300 de lei pe care Mița Biciclista i-a dăruit tot în scop de binefacere? – C’est curată pescărie! Și pentru ca să isprăvesc, o ultimă și indiscretă întrebare adresată d-lui Cerchez:

- Gemenii de astă iarnă tot în colaborare cu Mița Biciclista i-ați făcut?”

M-au amuzat - sper să vă amuze și pe voi - articolele și versurile publicate în revista "Furnica", cea mai citită publicație de umor de la începutul secolului trecut, articole care urmăresc îndeaproape viața mondenă a celebrei curtezane:

Miţa si impozitul pe venit:

"Reforma’ți? Vax și Belavista!...

Căci te desfid să încasezi

Impozit și să controlezi

Pe coana Mița Biciclista.

Venitul ei nimeni nu’l știe,

Nu’l știe nici chiar ea, parol

Sunt nopți când nu câștigă’un pol,

Și nopți cînd trece peste mie.

Spre-a-i face just evaluarea,

Dac’aș fi eu ministru, aș

Numi un specialist slujbaș

Care să-i ție lumânarea!"

("Furnica" - 2 august 1908)

Comparație:

"Un domn care iscălește Aslan compara în revista “Rampa” pe ilustrul artist Novelli cu… dl. Alecu Davila, și crede că seamănă amândoi ca două picături de apă, că sunt niște artiști deopotrivă de mari. Ca și cum ar compara cineva pe Maica Precista cu… Miţa Biciclista!?! Ptiu!..." ("Furnica" - 1 decembrie 1911)

Miţa Biciclista - Ministrul Lucrarilor
Publice

Mița la Școala de fete din Iași:

"În "Monitorul Oficial" s’a publicat decizia Ministerului de Instrucție prin care Școala primară de fete no.10 din Iași va trebui să poarte pe viitor numele de Al. Bădărău. Fostul ministru de instrucție dl. Costică Disescu, a fost "distrat" ca de obicei probabil, căci altminteri ar fi fost mai nimerit ca, fiind vorba de o școală de fete, să-i dea numele ilustrei sale amice, furnizoarea oficială de automobile pentru minister, d-ra Miţa Biciclista”. ("Furnica" - 30 ianuarie 1914)

Miţa la Monte Carlo:

"Miţa Biciclista, solo,

A plecat la Monte Carlo.

Ce o fi căutând acolo?

Io capisco, ma non parlo…"

("Furnica" - ianuarie 1906)

Miţa si arta:

"D-na M. Mihăescu, cunoscută supt supranumele glorios de Miţa Biciclista, grandioasa regină a demimondului bucureștean, a pus la dispoziție subsolul luxoasei d-sale locuințe din str. Lascăr Catargiu (colț cu str. Luminei) pentru o expozițiune permanentă de pictură și sculptură a societăței "Arta". Felicităm pe d-na Mihăescu că se manifestă ca o Mecena a artelor române. Bravo Mecena! Vivat Miţena!" ("Furnica" - 11 februarie 1910)

Miţa în rugăciune:

"Lungește, Doamne, viața mea

Doar pân’ce mi s’o da de știre

Că Miţa Biciclista vrea

Să intre într’o mănăstire."

("Furnica" - 14 februarie 1908)

Miţa și automobilul:

"O cheama Miţa Biciclista

Pe numele său de răsboi,

La Hipodrom o știe pista,

O știm cu toții: noi, ei, voi.

Ea n’a fost biciclistă’ntruna,

La început umbla’n tramcar,

Apoi avu muscal cu luna,

Azi are propriul ei dogcar.

Și’o s’o vedem, dac’avem zile,

Chiar și în automobil:

La donna e-automobile…

Iar sexul nostru imbecile!"

("Furnica" - 24 aprilie 1905)

(previziune îndeplinită: Miţa Biciclista a devenit pe la 1910 dealer de automobile)

Citiți aici alte "ştiri" despre Miţa Biciclista

“Birjarul care ne conduce este “simpatica amintire" a “Bucureștilor de altădată". Adică a Bucureștilor de viață liniștită și savuroasă, în care “muscalul” și șoseaua jucau un rol de căpetenie. Așa cum a rămas pe capră, cu telegarii care picură din ochii lor mari și frumoși toată melancolia unei splendori apuse, pare un solitar rămas să protesteze contra nebuniei vitezei și a prozei care se desprinde din sgomotul de claxoane, din fumul de benzină și din mirosul de ulei prăjit al Capitalei. De aceia, poate, ceata chefliilor l-a luat drept prieten și-l răsfață ca în vremuri bune când Ioșka, în livreaua lui de catifea albastră cu năsturei de aur, era un “personaj”.”

Calea Victoriei, noaptea (1935)

Acest articol preluat din presa interbelică (articolul “Nopți bucureștene” publicat numărul din 6 februarie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română”)nu vă propune nimic senzațional: este doar povestea unei nopți pline de farmec petrecute într-unul dintre localurile ale Bucureștiului interbelic. Povestea unei petreceri nocturne ale cărei vedete au fost “o delicioasă ciorbă de creier”, friptura căreia îi spunea“de unde suge ursul” și – bineînțeles - vinul care “curgea generos în pocale de pământ”. Farmecul evocării este completat de poveștile lui Ioșka – unul dintre ultimii muscali ai Capitalei:

Revărsatul zorilor la “Potcoava veselă"

“La “Potcoava veselă", în revărsatul zorilor – Ioska, călăuza noastră de noapte - ne-a purtat prin mai toate localurile imaginabile. În cele din urmă am poposit la această cârciumă periferică, unde părea să fie un congres al birjarilor...

- Toți câți au mai rămas în Capitală, adaugă Ioșka cu glasul melancolic

- Sunt în congres?...

Călăuza zâmbește cu înțeles.

- Ceva mai mult. Sunt la gustarea de dimineață...

- Așa mulți ?

- Toți birjarii de noapte. De altfel, ca să știi unde este vinul mai bun nu trebuie decât să te uiți unde staționează trăsurile fără conducători...

Cârciurnarul, un roșcovan cu fața dolofană, servește dintr'un castron de pământ, tacticos, “ciorba de creier”: o zeamă cenușie, lipicioasă, pe care chefliii o savurează...

- Vedeți, boierior, ciorba asta n'o găsiți nicăieri. Este specialitatea lui Nea Niță, care pe vremuri a fost măcelar...

Nea Niță, măgulit peste măsură de o asemenea recomandație, ne oferă, în străchini cu smalțul desfundat, renumita lui ciorbă. Este desigur o favoare, pentru că nu oricine, “orice nou venit”, poate căpăta această delicioasă zeamă...

Lângă fereastra încărcată cu flori de toate neamurile, cântă pitpalacii... Nectarul lui Nea Niță curge generos în pocale de pământ... Ciudata împestrițare de oameni de toate categoriile, de la boerul pretențios cu gusturi rafinate, până la ultimul birjar fericit că-și poate sorbi aici, în fiecare dimineață, “kilul” lui de vin dumnezeesc, este simpatică, atracțioasă. Aceiași atmosferă de bună înțelegere, de veselie, de cântec și de glumă înfrățește pe acești întârziați la mescioarele “Potcoavei vesele". Chiar Ioșka, rubiniu și gureș, pare ceva mai puțin solemn decât este de obicei. Mulțumit că ne-a putut oferi un spectacol necunoscut al Bucureștilor de noapte, decanul birjarilor vorbește volubil și convingător:

- Hei, boierilor ! De câte ori poposesc cu mușteriii mei la localurile de lux din centru, cu lumini orbitoare, cu femei despuiate și cu băuturi proaste, mă gândesc cu jind la “Potcoava” lui Nea Nișă…la “potcoava" cu “nectarul” fără pereche, cu mititei, cu pitpalaci, cu specialități pe care nu le găsiți nicăieri...

Nea Niță nu prea știe ce-i aia “lumină indirectă"; nu știe ce-i jazz-ul asurzitor și nici ce-i aia “diseur”. Nu știe de coktail și cu atât mai puțin de cocaină. La el, cârciuma e cârciumă, vinul e vin, “guristul” e gurist și viața e viață adevărată, așa cum a lăsat-o Dumnezeu... Nimic din spoiala, prefăcătoria și perversitatea localurilor “șic" care înșeală, amăgesc și ucid...

Un popas nocturn la Halele Centrale

Apoi Ioșka, care-și poartă cu demnitate titlul de decan, iși netezește fața lucie și începe să povestească întâmplări și isprăvi - din bunele timpuri dinainte de război - cele apuse pe vecie. Ca la un cinematograf de panorame din trecut, Ioșka face să ne răsară înaintea ochilor o întreagă epocă patriarhală, în care goana automobilelor, zgomotul de radio și clacsoane, nu goniseră încă tihna aceia atât de poetică, și nici sgârie-norii blockhousurior nu umbreau căsuțele cu verandă pe care se urcau plantele cățărătoare, sau grădinițele smălțuite cu flori ce-ți veseleau inima. Ioșka mai povestește de chefuri celebre, în care apar nume faimoase de prefecți galanți, cocote cu faimă apuseană, muscali sculptați parcă pe caprele faetoanelor dispărute, de lăutari care ziceau cântece cu cuvinte mai puțin meșteșugite decât cele de azi, dar care vorbeau direct inimii. Și lacrimi, pe care ochii se silesc să le ascundă, îneacă glasul bătrânului povestitor, care-și revarsă din nou urgia asupra blestemățiilor de astăzi, cu care nu se poate împăca, și care îi vor scurta viața...

O delicatesă interbelică

Pentru că Ioșka alunecase pe panta unui rechizitoriu, pentru unii supărător, cineva încearcă să schimbe subiectul:

- Ioșka, este adevărat că descinzi din cazaci?!...

Ioșka întrerupse brusc firul povestirei, făcu ochii mari, electrizat de uncuvânt magic...

- Cazaci? Da! De unde știi? Mă trag din cazaci. Străbunii mei au stăpânit Donul. Am rămas birjar pentru că iubesc caii... Așa suntem noi, cazacii, iubitori de cai. Iubim caii mai mult decât pe oameni. Ei sunt mai buni, mai blânzi și mai credincioși decât oamenii... Și sunt foarte mândru că am rămas birjar, în timp ce alții s'au făcut “șofeuri”...

Într-un local de lux...
"cu femei despuiate și cu băuturi proaste"

Nea Niță, care tot timpul ținu să se găseasc în compania noastră, ne făcu o surpriză: ne aduse pe un taler de lemn o unică specialitate a grătarului, pe care de regulă o gustă doar el și cu intimii lui. O bucată de carne friptă căreia îi spune “de unde suge ursul”. Am gustat-o cu toții și-am înecat-o în alte câteva kilograme de “nectar”...”

La Sântă Mărie Mare tulesc oile devale...

Cultul Maicii Domnului este adânc înrădăcinat în cultura populară a românilor. Când se roagă pentru ploaie, românul zice: “Doamne, maica Domnului – dă Doamne ploaie”. Pentru a chema dragostea, în Bucovina, fetele și feciorii “spălau icoana Maicei Domnului cu busuioc și apa se arunca peste flori”. Prin Vâlcea, după ce ridicau din casă războiul de țesut, femeile măturau de îndată prin cameră “ca să nu stea Maica Domnului în genunchi din această pricină”. Se spunea în trecut că nu trebuie să meargă nimeni cu spatele pentru că dacă o fac “râde Dracul și plânge Maica Domnului”. De asemenea exista credința că nu trebuie niciodată să te așezi pe o masă “că lăcrimează Maica Domnului”. (1)

Rugăciune pentru paza de primejdii

Pentru a se apăra de primejdii românii se rugau mai cu seamă Sfintei Maria. O astfel de rugăciune o recitau femeile de prin Muscel - de trei ori ziua și de două ori noaptea – pentru a cere protecția Maicii Domnului:

Piatră peste piatră,

Maica Domnului

Jos pe piatră ședea,

Domnul Hristos

P’altă parte venea.

- O! Maica noastră ce iubești,

Ori dormi, ori odihnești?

- O Doamne, fiul meu,

Nici dorm nici odihnesc,

Puținel somn însomnai

Și mare vis că visai:

Unde te prinse…

În Iudeia

Te căsnea,

Te chinuia

Cu oțet și fiere te-adăpa;

Te’mbrăcase

Cu cămașă de urzică,

Te’ncinse

Cu brâu de mărăcine,

Și’ți pusese

Coroană de spini pe cap.

- O, Doamne, Maica noastră,

Cum mă vrea bate cu palmele

Peste fața obrazului,

Cu biciul de foc din cer

L-oi săgeta.

...............................

- O, Doamne, fiul meu,

Cine va zice

Aste cuvinte sfinte,

Ziua de trei ori

Și noaptea de două ori,

Nici focul nu-l va arde,

Nici tătarii nu-l vor robii,

Nici de ciumă nu va muri. (2)

Postul Adormii Maicii Domnului

Sărbătoarea din 15 august, Adormirea Maicii Domnului, este cel mai important moment al verii în calendarul religios și popular al românilor. Tocmai de aceea ea este precedată de două săptămâni de post, despre care se zice că ar fi fost “rupte” din Postul cel mare de dinaintea Paștelui: “E credința că la început postul Paștilor era de nouă săptămâni, dar văzându-se că e prea lung și sărăcăcios, așa că oamenii ieșeau prea slabi în primăvară, când trebuia să se dea cu totul muncilor, s’a micșorat acest post cu două săptămâni și s’au pus aceste zile înaintea Sântă-Măriei-Mari, când e belșug de legume și zarzavaturi.”

Obiceiuri în ziua de Sântă Mărie Mare

În dimineața zilei de Adormirea Maicii Domnului româncele “merg la biserică și împart struguri la săraci pentru sufletul morților. Tot astfel se dau și prune coapte; asemenea prin Bucovina și părțile Moldovei de sus, gospodinele aduc la biserică faguri de miere. Îndeobște, cu acest prilej merg și pe la cimitire și-și tămâiază morții familiilor lor. Prasnice pentru acești răposați se fac atât în dimineața Sâmbetei de dinaintea Sântă-Măriei, cât și a doua zi după Sântă-Mărie, mai ales când acești morți sunt proveniți din înecați, arși, mâncați de lupi și alte cumpene.”

Ziua de Sf. Maria Mare era considerată în trecut prima zi în care era dezlegat să se mânânce struguri, zicându-se:

“Iar N. să rămâie curat,

Luminat,

Ca steaua din cer,

Ca roua din câmp,

Ca strugurii din vie

În ziua de Sântă-Mărie.” (1)

Prin Transilvania țăranii căutau în ziua de Sântă-Mărie-Mare o insectă numită “goanda de câni”. Aceasta era ascunsă “un an întreg sub icoana Maicei Domnului, pentru ca să fie feriți de turbare câinii de pe lângă casa gospodarilor”. Tot prin Transilvania se credea că dacă înfloreau trandafirii până in ziua de “Adormirea Maicii Domnului” atunci “toamna va fi lungă”. Ziua de Sântă-Mărie Mare era și momentul din an începând cu care turmele erau coborâte de la munte:

“La Sântă-Mărie-Mare

Tulesc oile devale

Și se duc și nu mai vin

Pân’la Sfântul-Constantin;

Și se duc și nu vin iară

Pân’la dalba primăvară…” (2)

Peste zi în sat se făceau hore. Dar totuși veselia nu era foarte mare, fiind vorba “de o Adormire și deci de o Moarte, fie chiar și a Maicei Domnului”. De aceea prin multe locuri se prefera să se povestească despre “minunile Maicei Precistei, făcute atunci când i-au prins jidovii feciorul: cum a binecuvântat pe broască când a mângâiat-o, cum a binecuvântat pe rac să poată merge și așa (d-andăratelea, pentru că d-andăratelea mersese când furase cuiul pe care îl bătuseră Mântuitorului în inimă) și să-i fie de atunci înainte clește apărător piciorul cu care a apucat cuiul.”(1)

Surse:

(1) Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” - 1913

(2) C. Rădulescu Codin și D. Mihalache – “Sărbătorile poporului” - 1910

Pentru că în zilele acestea Forțele Navale Române sărbătoresc Ziua Marinei, cel mai important eveniment al verii de la Constanța, vă propun un “fotoreportaj interbelic” cu aceiași temă:

Începuturile marinei româneşti se pierd în legendă

“Realitatea Ilustrată” – 21 august 1930: ‹‹La 15 August s’a sărbătorit Ziua Marinei. Începuturile marinei româneşti se pierd în legendă. S’ar fi găsit urmele unei corăbii a lui Ştefan cel Mare... Printre primele unităţi ale marinei noastre moderne, se numără canoniera „Fulgerul” şi vasul „România”, care au cooperat cu forţele de uscat în războiul de la 1877. Marinarii noştri fuseseră atunci debarcaţi, căci vasele româneşti erau trecute ruşilor. Şalupa „Rândunica” a scufundat tot atunci un vas turcesc, iar bateriile noastre de coastă scufundară un monitor. La 1880 s’au comandat crucişătorul „Elisabeta”, - care era pe vremea aceea cel mai modern vas de război din Marea Neagră, bricul şcoală „Mircea”, pe care şi azi elevii de la marină învaţă meşteşugul navigaţiei, precum şi trei torpiloare. Dăm alăturat fotografia echipajului acestui bric, care a ocupat şi-a făcut paza cuirasitului rus „Kneaz Potemkin” , abandonat în raza portului Constanţa, la 7 Iunie 1905, de către marinarii ruși.

Echipagiul român de pe brikul „Mircea”,

care la 7 Iunie 1905 a ocupat cuirasatul rus

„Kneaz Potemkin" abandonat da marinarii ruşi, rebeli

La 1908 s’au comandat 15 vapoare şi 8 vedete, iar după război 4 canoniere din Franţa şi 2 distrugătoare din Italia, „Mărăști” şi „Mărăşeşti”. Între timp - acum vreo câțiva ani - Serviciul Maritim și-a lansat confortabilele sale vapoare de pasageri, spre mările Sudului şi Orientului. Peste vreo două luni, ne vor sosi contratorpiloarele “Regina Maria” și „Regele Ferdinand”, precum și submarinul „Delfinul". În timpul răsboiului din vasele S. M. R., cu echipaje sub comanda ofiţerilor români, au fost prevăzute cu tunuri de mare calibru, după cum se vedeți și în curioasa fotografie alăturată, la pe bordul „Daciei”. Aceste vase deveniseră vase de luptă. Tunul de pe „Dacia”de 303 m.m. era comandat de căpitanul Păun. (fotografii şi date puse la dispoziție de dl. căpitan în marină Tonegaru).››

Vaporul „Dacia“ care sub comanda

d-lui căpitan V. Păun a fost armat în timpul războiului

Serbarea navală de la Constanța

“Realitatea Ilustrată” – 25 august 1932: ‹‹La 15 August a avut loc la Constanţa, o mare serbare navală la care a participat Regele Carol, Voevodul Mihai şi membrii guvernului. Fotografiile pe care le publicăm aici reprezintă:

1) Voevodul Mihai discutând cu domnul ministru Eduard, în timpul unei pause, la bordul vasului „Constanţa”

2) „Neptun" călătorind pe valuri, o frumoasă performanţă nautică a unui marinar.

3) O barcă, participantă la un concurs nautic

4) Regele Carol, Voevodul Mihai şi marii comandanți participând la celebrarea serviciului religios.

5) Regele Carol, Voevodul Mihai și dl general Samsonovici, noul ministru al armatei, urmărind desfăşurarea concursurile nautice.

6) Seara, vasele de război și cele comerciale cele comerciale au fost splendid iluminate.››

Sărbătoarea marinei

“Realitatea Ilustrată” – 24 august 1933: ‹‹În ziua de 15 August a fost sărbătoarea marinei. Fotografiile noastre au fost luate la Constanţa, cu acest prilej:

1) Defilarea vaselor de război

2) În memoria marinarilor căzuţi in război sau în luptă cu valurile, au fost aruncate în mare ancore de flori

3) Tot în ziua de 15 august și în prezența Suveranului s’a inaugurat gara maritimă a portului Constanța››

“Realitatea Ilustrată” – 19 august 1934: ‹‹Serbările marinei s’au desfăşurat săptămâna aceasta la Constanţa cu un fast deosebit. Au asistat Regele, Principele Nicolae, Voevodul Mihai şi membrii guvernului.

Cu prilejul prezenței Înalților demnitari în localitate s’a dezvelit bustul marelui poet Mihail Eminescu. Regele a ținut cu acest prilej un discurs impresionat proslăvind memoria lui Eminescu.››

Festivităţi maritime de Sf. Maria

“Realitatea Ilustrată” – 21 august 1935: ‹‹De Sf. Maria s’au desfăşurat şi anul acesta mari festivităţi maritime la Constanţa. În port a avut loc o pioasă solemnitate pentru comemorarea eroilor marinei noastre regale căzuţi în războiul pentru intregirea neamului. Un număr imens de cetăţeni a ţinut să asiste la desfăşurarea solemnităţilor onorate de prezenţa Suveranului şi a întregului guvern.

Slujba religioasă de la bordul vasului “Regele Ferdinand”

Imediat după sosire Suveranul a trecut la bordul distrugătorul „Regele Ferdinand". După punerea în mişcare a vaporului s'a oficiat serviciul religios, Apoi s'a scufundat în apă o imensă coroană de flori în formă de ancoră, având pe panglici următoarea inscripţie „Marina Regală Romană. Recunoştiinţă eroilor marinari“. Cu prilejul aceleiaşi zile s'au inaugurat Casa Bărcilor, un minunat loc pentru sporturi nautice.››

Defilarea vapoarelor “Nava bază” și “Regina Maria”

Muncă și voie bună

“Realitatea Ilustrată” – 24 august 1938: ‹‹Muncă și voie bună – acesta este numele noii organizații, în care muncitorii din fabrici și lucrătorii manuale de tot felul vor găsi posibilitatea să-și utilizeze în mod plăcut și folositor timpul liber. Activitatea noii organizații a și început și sub auspicile ei, un grup de peste o mie de muncitori minieri din Ardeal au făcut o excursie întăi la București si apoi, de Ziua marinei, la Constanța. Publicăm câteva instantanee din vizita făcută la Constanța de acești excursioniști.

1) Sosirea trenului cu excursioniști în gara Constanța

2) La masa comună prezidată de dl. Stavri Cunescu din Ministrul Muncii

3) Excursioniștii au făcut o excursie cu vaporul; momentul îmbarcării››

Suntem în luna septembrie a anului 1940. România, încă neutră, se pregătea de intrarea în război și românii erau conectați la evenimentele care dădeau peste cap mapamondul. Lumea era în război şi preocupările legate de modă au trecut pe un plan secundar. Cu toate acestea, moda nu a fost un subiect neglijat, nici de doamnele acelor timpuri și nici de autorități. Și tocmai pentru că nevoile frontului erau cele care dictau, raționalizarea consumului de materiale a devenit o prioritate națională în țările implicate în conflict. Articolul “Războiul și moda” – publicat în numărul 24 – 30 septembrie 1940 al revistei “Realitatea Ilustrată” face un sucint și interesant sumar al măsurilor luate în intreaga lume pentru raționalizarea consumurilor de materiale:

Reducând lărgimea bluzelor cu 60 de cm.
se poate realiza, de la un milion de femei,
o economie de 600 de mii de metri de material

Regula care dictează moda: raționalizare cu orice preț

“Prima dintre poruncile ceasului prin care trece astăzi lumea, este economia cu orice preţ în vederea intensificării efortului de război. Acesta este sensul raţionalizării articolelor de primă necesitate în ţările beligerante. Naţiunile care au participat la răsboi şi pentru care conflictul s’a terminat, cum este cazul Franţei, nu s'au mai putut reface după prăbuşire şi datorită lipsei căilor de comunicaţie cu coloniile şi cu sursele de materii prime, cunosc criza acută a celor mai importante dintre materiile necesare vieţii zilnice. Problema hainelor, a încălţămintei şi in general a tuturor veşmintelor a fost rezolvată de toate ţările în sensul unor economii realizate prin controlarea severă a consumului.”

Lelong – noul dictator al modei franceze

„Franţa, care a rămas cu un stoc extrem de redus de materii textile, a creat o dictatură a modei. Şi astfel moda a suferit influenţa directă a războiului. Dl. Lelong, care a fost numit de mareşalul Franţei în postul de supraveghetor al rezervelor de textile, a devenit dictatorul modei franceze. D-sa sugerează marilor case de confecţiuni din Paris noile modele care au în vedere lipsa de materiale şi nu gustul extravagant al clientelor. După ce moda bărbătească a fost tipizată, a venit rândul modei feminine, dintotdeauna rebelă influenţelor exterioare.

Reducând tivul rochiilor de la 7 la 5 cm. se obţine
o economie de 200 mii metri de stofe la un milion de femei (stânga)
Cordonul bluzelor sau al rochiilor în America nu poate depăşi
lărgimea de 5 cm.; cine o depăşeşte riscă amenda şi închisoarea (dreapta)

Programul d-lui Lelong în ceea ce priveşte moda feminină a fost rezumat astfel: femeile trebuie să renunţe la mânecile bufante, la cutele fustelor și la pliuri, la pensele jachetelor, la rezervele de stofă prea mari cusute în rochii. Pe de altă parte, bărbaţii au fost obligaţi să renunţe la manşetele duble, la buzunarul pentru batistă (în vederea întoarcerii hainelor), la hainele cu cute, pense și găici. Băieţii sub 15 ani nu au voie să poate pantaloni lungi, după cum bărbații maturi nu au voie să-şi confecţioneze pantaloni de golf.

Dar ca să revenim la moda feminină, trebuie să spunem că s’au fixat următoarele dimensiuni pentru confecţiunile feminine: 3.50 m. pentru o rochie şi maximum 4 metri pentru un palton. Jachetele doamnelor care preferă toamna şi primăvara tailleurul nu vor putea avea nici buzunar și nici butonieră, deoarece este interzisă tăierea stofei. De asemenea orice tăiere a stofei, fie la rochii fie la mantouri, este interzisă. Tot odată s’a stabit că o ţesătură de lână nu va putea acoperi o altă ţesătură de lână. Croitorii parizieni trebuie să depună eforturi considerabile pentru a reuşi să-şi menţină faima cu toate restricţiile impuse.”

“O femeie prea bine îmbrăcată este merită dispreţul public”

“În America, unde marile case de modă făceau reclame monstruoase pentru a determina tineretul feminin să cheltuiască milioane de dolari pentru veșminte de multe ori inutile, s’a trecut de la o extremă la alta. Trezindu-se în faţa dureroasei realităti a războiului, care nu se poate câştiga cu cuvinte propagandistice, americanii au decis să raţionalizeze la rândul lor consumul textilelor. Harold Stanley, numit şef al aprovizionării cu textile, a atins în discursurile rostite coarda patriotismului pentru a determina pe concetățenele sale să renunţe la fast şi la risipă. El a lansat lozinci ca acestea: “O femeie prea bine îmbrăcată este din punct de vedere patriotic inconştientă şi merită dispreţul public”. După ce s’a sfătuit cu reprezentanţii caselor de modă, acest dictator al modei americane a decis scurtarea rochiilor, recunoscând după câtva timp că femeile au abuzat de recomandările sale purtând rochii atât de scurte încât au scandalizat poliţia.”

Timpul risipei de mătase a trecut

“Anglia, ţara care se mândrea cu uzinele sale de textile şi cu lâna australiană, a ajuns să stabilească 50 de modele pentru confecţiile feminine şi 3 modele pentru cele bărbăteşti.

O rochie de lână care a fost interzisă în America

din cauza lărgimii (stânga) Aceiaşi rochie,

admisă de autorități la o lărgime de 1.80 m. (dreapta)

În Japonia, chimonoul a fost înmormântat a doua zi după intrarea în război. Femeile japoneze au înţeles singure, fără să li se spună, că timpul risipei de mătase a trecut. Ele au adoptat într’un consens general fustele-pantaloni. De asemeni toate femeile japoneze au început să scoată din cuferele strămoşilor rochiile vechi şi înflorate pe care le adaptează nevoilor lor actuale. În timp însă ce în Japonia, patria mătăsii, ciorapii de mătase nu lipsesc, în America se simte o lipsă foarte mare a acestui articol, căutat de toate femeile de pe glob. În locul ciorapilor, pe care americanii îi importau din Japonia, s’a introdus în cursul acestei veri moda vopsirii piciorului în culoarea ciorapilor.

Despre acest al doilea război mondial se poate spune cu drept cuvânt că este total, deoarece în afară de soldaţii care luptă pe front, îndurând lipsuri şi greutăţi, întreaga populaţie trebuie să accepte restricţiile impuse în vederea raţionalizării consumului. Și femeile au fost la înălţimea momentului, sacrificându-şi orgoliul vestimentar și acceptând ca moda să se încline cerinţelor momentului.

Multe din detaliile ornamentale ale toaletelor feminine au suferit modificări cauzate de lipsurile inerente ostilităților. Astfel, în Italia s'a lansat moda nasturilor în forme de cifre şi litere japoneze, confecţionaţi din sticlă sau din alte materii prime existente. Artista de cinema Alida Valli a apărut în ultimele ei filme purtând la toaletele ei asemenea nasturi. Şi moda a fost adaptată repede de toate femeile.”

Alida Valli lansează în ultimele ei filme moda cifrelor
și a literelor japoneze în loc de nasturi, modă care a fost
adoptată cu repeziciune și de elegantele noastre

Sursa: articolul “Războiul și moda” – publicat în numărul 24 – 30 septembrie 1940 al revistei “Realitatea Ilustrată”