Începe şcoala. Pitici însoţiţi de mămici şi de tătici, emoţionaţi cu toţii și... cu măști chirurgicale pe față, se pregătesc să se rupă de copilăria fără de griji şi să pătrundă în noua lor viaţă. Grupuri de şcolari şi de liceeni zgomotosi au cucerit trotuarele ascunşi de buchetele parfumate de flori. Toţi zâmbesc, vorbesc de-a valma, povestesc. Astăzi este cea mai frumoasă zi de şcoală. De mâine încep grijile – şi puţini vor mai fi cei care vor zice că iubesc şcoala. Aşa e azi. Ce era la fel şi ce era diferit în anii interbelici puteţi să aflaţi din colajul de “decupaje de articole” pe care l-am pregătit pentru azi: 3 ani (1931, 1932 şi 1935), trei reporteri, trei “prime zile de şcoală”:
 |
| Prima zi de școală |
“(…) Curtea e plină de şcolari şi de părinţi care’şi conduc copiii pentru prima oară la şcoală, este un furnicar simpatic, însufleţit, în care glasurile ascuţite, argintii ale elevilor, se întretaie cu freamătul de voci bărbăteşti şi femeieşti. Copilaşii roiesc în neastâmpărul emoţiilor începutului de an. Unii stau în grupuri vesele, ascultând “isprăvile din vacanţă", sau proiectele celor gureşi sau lăudăroşi. Alţii vorbesc cu vocea tare despre micile bucurii ale “celor cuminţi şi silitori". Cei mititei, care deabea acum încep şcoala, stau sfioşi, eu ochii mari, nedumeriţi de această lume nouă în care intră, pe care au aşteptat-o şi au dorit-o ani şi luni dearândul. Cei care “s'au reînscris" - ceva mai măricei, par “degajaţi"într'atât încât îşi pot permite jocul din prima zi a anului…
Unul micuţ, cu uniformă de satin negru, cu ghiozdănuşul legat pe spate, stă nemişcat ca o păpuşe de ceară: e numai ochi şi urechi!
- Îţi place, Ionel, şcoala asta? - întreabă o femeie, care-l soarbe din ochi.
- Grozav... Mă jucam eu până acum de-a şcoala, dar acum sunt chiar şcolar... Şi, o imperceptibilă mândrie ridică fruntea micuţului.
Lângă uşa de intrare, altul mai măricel, ştirb şi uscăţiv, face schimb de mărci poştale. Micii cumpărători discută, gălăgioşi, dacă mărcile cu jumătate de ştampilă “au valoare" pentru album. Unul mare de o şchioapă, de-abea mergând pe picioare, intervine în discuţie:
- Mărioara, sora mea, mi-a spus că în album pot pune “oli ce marcă”... Am şi “cap de bou"...
Curând, puii de filatelişti ajung la ceartă... Dar clopotul sună, şi sgomotul încetează ca prin farmec: doi câte doi, copilaşii păşesc în hall-ul şcolii. Aşa cuminţi şi tăcuţi cum sunt, ai crede că n'au ţipat, nu s'au jucat şi nu s'au bătut vreodată… Într'un târziu am descoperit şi misterul: de sus, din capul scării, directorul cu ochii de Argus, supraveghează “intrarea". Cei micuţi s'au desprins de mamele, care i-au condus până în curte. Acum sunt singuri, în rând cu ceilalţi şcolari... Una singură a intrat în hall, urmărind cu ochii înlăcrimaţi de bucurie, pasii mărunţi ai copilului, care intră în clasă...
- Cuminte, Costel, cuminte şi la recreaţie fereşte-te de curent - şopti femeia…"
Prima zi de şcoală
"Clasa cu lumină bogată şi cu băncile proaspăt vopsite are ceva din răceala muzeelor închise multă vreme. Un miros de var, de ulei şi de bradolină, care străluceşte încă pe pardoseală, mărturiseşte primeneala pe care a făcut-o în grabă, directorul. Pe pereţi, tablouri "murale" vechi. În fund un dulăpior cu cărţi şi figuri geometrice. O catedră scundă, dar masivă, domină ca un sfinx turtit şi vopsit, înălţimea clasei… Pe cât de rece e atmosfera clasei, în prima zi de şcoală, pe atât de caldă e vocea dascălului, care urcă solemn la catedră.
În clasa întâia este o institutoare încărunţită cu aerul mai bun şi mai blând... Dacă aş fi ministru de instrucţiune publică, aş rândui ca în clasa I să fie numai institutoare... Nu ştiu cum, femeile fac mai uşoară tranziţia de la viaţa de joc, la viaţa de şcoală a celui dintâi an de învăţământ... Apoi sufletul lor este mai apropiat de viaţa celor mici, pe care îi înţelegem aşa de puţin...
Iat-o urcând la catedră. Cu o mână îşi mângâie tâmpla căruntă, apoi cu vocea drăgăstoasă de mamă, îşi face lecţia de introducere... O sută de ochi ţintă la catedră îi urmăresc mişcările; o sută de urechi o ascultă în tăcerea solemnă a primei ore de curs... "Doamna" vorbeşte rar şi frumos. Le tălmăceşte, pe măsura minţii lor, ce-i şcoala, ce-i familia, ce este datoria împlinită şi ce trebuie să facă şcolarul la şcoală. Exemplifică şi-şi colorează spusele pe placul micuţilor cari, până una alta, o sorb din ochi... În câteva clipe le-a spus şi o istorioară veselă. Copiii râd, râd cu poftă, aşa cum numai ei ştiu să râdă. Din primele clipe “doamna" a cucerit sufletele micuţilor... (…)”. (articol semnat de reporterul Ion Tik - publicat în revista “Ilustraţiunea română” - numărul din 16 septembrie 1931)
Încep grijile
“(…) Într'o zi m'am trezit din somnul de după masă tocmai pe la ora 5. Cum de n'am auzit sirena de la ora 3? Am căutat în stradă explicaţia unei linşti, pe care n'o mai gustasem de atâta vreme. Copiii jucau parcă un nou joc, ale cărui principale reguli erau: gravitatea şi seriozitatea. În uniforme proaspăt spălate, cu guleraşe albe, înviorate de o fundă colorată, purtând în spinare ghiozdanul, ca un simbol al grijilor ce aveau să le apese umerii de aici înainte, treceau câte doi, câte trei, conversând ca oamenii mari.
- Ţie îţi place la scoală?
- Îmi place la şcoală numai că nu pot să ţin minte lecţia la geografie…
- Eu mi-am pătat o foaie la caiet şi nu pot s'o rup. Domnul ni le-a numerotat.
- Mâine să nu mai vii târziu, iar te pune doamna la colţ!
- Dar mie mi-e somn dimineaţa. Ştiu ce am să fac: n'am să mai beau cafea, ca să fiu la timp la şcoală...
- Dacă-mi dai să copiez problemele la aritmetică, îţi dau mâine pâinea mea cu magiun.
- Nu-ţi dau, că iar ne prinde domnul profesor.
- Prostule, nu ştie că am copiat de la tine, dacă le faci bine. Dă-mi-le şi te las să te joci cu bicicleta.
…Porţile din strada mea înghit una câte una pe toţi copiii care zburdau ieri în preajma lor, care se duc azi să facă lecţiile. Nu se mai joacă “de-a şcoala" căci şcoala a început în realitate. Viaţa lor se împarte acuma între locuşorul îngust ocupat pe bancă, între cei patru pereţi ai clasei, caietul care stă deschis pe măsuţa de lucru.Mai privesc câteva clipe strada pustie, iar apoi îmi urmez în minte imaginea amplificată a căpşoarelor mici şi bucălate, cu fruntea încreţită, aplecată deasupra literelor şi cifrelor, care duc o luptă înverşunată cu mingea, cu bicicleta, cu aparatul de radio sau cu amintirea şubredelor castele clădite în nisipul pietros al plajei din vacanţa trecută. Toate vor aştepta vacanţa viitoare.
Un fenomen ciudat persistă însă şi după începerea şcoalei. Între camarazii de pe băncile şcolii se desenează de pe acum caracterele viitoare: într’unii se recunoaşte spiritul inadaptabil oricărei discipline, poate viitorii artişti; alţii trădează prin spiritul practic al negocierii unei bile sau a unui sandwich, preocuparea negustorească; mai vin la rând cei cari nu învaţă, dar cari ştiu totdeauna lecţia: şmecherii, poate viitori avocaţi şi parlamentari. Dintre toţi, răsare câte-un “şef", care – fără să ştii de unde şi cum îşi exercită voinţa asupra tuturor. În mica clasă se plăsmuieşte viaţa autentică de mâine.” (“Ilustraţiunea Română” - numărul din 14 septembrie 1932)
“Prima zi de şcoală... Prima grijă pe atâtea frunţi care nu s'au încreţit niciodată, prima emoţie în suflete pline de zburdălnicie, de neastâmpăr, de voie bună, până acum stăpânite de farmecul jocurilor şi al ghiduşiilor de tot felul. Cine a mai născocit şcoala cu ziduri groase de puşcărie, cu dascăli morocănoşi şi cu reguli care înfrânează atât entuziasmul copilăresc? Pentru cei care păşesc pentru întâia oară, pragul şcolii, trecerea de la o viaţă la alta este atât de bruscă încât, în primele zile, mintea micilor prizonieri nu frământa alta decât regretul ceasurilor de libertate, de joc, de hârjoană... De aceea mintea lor nu desprinde nimic din frumuseţea rânduelii pe care le-o oferă şcoala, nimic din străduinţa dascălului de a vorbi cât mai blând şi mai părinteşte...
O zi, două, trei, o săptămână... Şi colivia din prima zi care apasă atât de greu peste sufletele lor devine ceva mai prietenoasă şi poate chiar mai răbdătoare decât au putut-o socoti ei, micuţii satrapi ai gospodăriilor, parcurilor, drumurilor, maidanelor... Dovada că îi suportă şi pe cei mai nebunatici, care înfrâng disciplina într'atât încât transformă recreaţia într’un vacarm fără margini...
Dascălul, care luase în mintea şcolarilor proporţiile unei sperietori ce-ţi îngheaţă sângele în vine, a devenit în câteva zile un părinte, ce e drept ceva mai sever, dar destul de prietenos pentru ca fiecare în parte să se poată spovedi atunci când nebunia copilărească a devenit greşală. Şi dascălul, care respiră mai multă bunătate decât toţi părinţii la un loc, ascultă, judecă şi… iartă.
Prima zi de şcoală. O lume întreagă de şcolari şi şcolăriţe care se agită în încordarea începutului de an şcolar. Librăriile au devenit furnicar de capete în stăpînirea unui interminabil du-te-vino de o nebănuită vioiciune. Bucuria cărţilor noi, a ghiosdanelor cu miros de muşama proaspătă, a echipamentului şcolăresc în care negustorii darnici şi şireţi strecoară daruri ispititoare... Dacă ar fi în fiecare lună un început de an şcolar! Şcoala proaspăt văruită are înfăţişarea unui om care s'a odihnit multă vreme şi s'a sulemenit pentru o zi de sărbătoare. Dacă ar şti şcolarii câtă muncă şi ce parte din viaţă iroseşte bietul dascăl, în dragostea lui pentru această lume măruntă şi anonimă; ce parte din sufletul lui se aşterne, zi de zi, pe cărţi, pe caiete, pe tablă, pretutindeni unde este viaţă de şcoală!
În primele zile de şcoală, în recreaţii, se naşte “bursa cărţilor" - schimbul sau cumpărarea de cărţi vechi. Pentru unii, “bucuria primelor mici afaceri", pentru alţii adevărata bucurie a stăpânirii unor cărţi, pe care colegii mal bogaţi le au noi de la librării. Este singura concurenţă a editorilor şi singura editură a copiilor săraci! Câţi dintre marii cărturari nu s'au luminat din aceste “cărţi vechi", la umbra acestor mici “burse scolăreşti". Primele zile de şcoală, primele bucurii, cele dintâi griji pe atâtea frunţi care se încreţesc pentru întăiaşi dată!“ (“Ilustraţiunea Română” - numărul din 25 septembrie 1935)