Planta cea mai iubită poate, dar şi cea mai folosită de poporul român în ritualurile magice de aducere a dragostei, este fără îndoială busuiocul – planta aromată şi sfântă despre care se spune ca ar fi crescut în locul în care Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena ar fi descoperit Sfânta Cruce. Nenumărate sunt supertiţiile şi credinţele legate de busuioc. Iată doar câteva dintre acestea:
- femeia care bea apă de busuioc (apă în care s-au macerat de seara până dimineaţa 3 rămurele de busuioc) în fiecare zi, pe nemâncate, va rămâne mereu tânără şi va fi iubită ca în prima zi de către alesul ei; deasemenea rămurelele de busuioc purtate în sân aduc noroc în dragoste.
- fetele şi băieţi care îşi pun sub pernă o rămurică de busuioc în nopţile de Sf. Andrei, de Dragobete sau de Sânziene îşi vor visa ursitul.
- în seara de Sf. Vasile fetele trebuie să pună busuioc în partea de jos de la ghizdeiele fântânii; fetele care găsesc a doua zi busuiocul cu promoroacă se vor mărita în iarna aceea.
- Busuiocul sfinţit la biserică în ziua cununiei trebuie pus în perna mirilor; aceştia vor fi fericiţi împreună atât timp cât “va şedea acest busuioc în pernă”.
- Fata care va lua busuioc de la clopotul urătorilor în ajunul zilei de Sf. Vasile, dacă se va spăla cu el, va fi dragă feciorilor.
De unde însă credinţa românilor că busuiocul are puterea magică de a aduce dragostea? O frumoasă legendă ne dă poate răspunsul:“Odată, e mult de atunci, o copilă tânără şi foarte frumoasă a murit lăsând în urmă un iubit disperat. Pe timpul acela era foarte mare secetă şi arşiţa soarelui veştejise toate florile. Iubitul fetei mergea în toată ziua la tristul ei mormânt şi vărsa şiroaie de lacrimi amare… La capul copilei a început să crească o floare care, fiind udată mereu de lacrimile tânărului, a crescut mărişoară şi a căpătat un miros foarte plăcut. De atunci s-a numit floarea, după numele iubitului, „Busuioc".”
Farmece de dragoste
Busuiocul era cândva foarte întrebuinţat prin casele românilor: ca plantă de leac (pentru vindecarea bolilor de stomac, pentru eliminarea gazelor, pentru calmarea tusei sau ca ajutor pentru înţărcatul bebeluşilor), ca şi condiment sau pentru alungarea insectelor. Dar busuiocul era deasemenea şi un „ingredient” obligatoriu de folosit pentru a face „farmece de dragoste”. Iată unul dintre ritualulurile după care se făceau farmece de dragoste în Transilvania:
“Fetele care-şi fac de dragoste iau o ulcică cu apă, pun în ea câte-va fire de Busuioc, ies apoi afară şi uitându-se la stele, zic:
Una stea Logostea! Adă-mi dragostea mea De trei ori Până'n dori La astă ulcea cu flori, De la 99 de vaci cu viţei, De la 99 de oi cu miei De la 99 de scroafe cu purcei, | De la 99 de dopuri ficioreşti, De la 99 struţuri feteşti. Două stele Logostele Aduceţi dragostile mele, De trei ori Până 'n dori La astă ulcea cu flori… |
 |
| Mi-am pus busuioc sub pernă... |
În acest chip se repetă versurile de mai sus de nouă ori. Atunci fata ia Busuiocul din ulcica cu apă şi'n acelaşi timp înceteză de-a se mai uita la stele. Apoi bea o parte din apă, cu o parte se spală pe obraz, c'o parte se udă şi se netezeşte pe cap, iarcu ce mai rămâne şi cu Busuiocul se duce pe unde cugetă că vor veni feciorii la dânsa şi stropeşte o parte de loc până la uşa casei, iar la prag toarnă toată apa câtă a mai rămas. O parte din Busuioc îl rupe şi-lpresară, ca şi apa, pe calea pe unde crede că vor venii feciorii, iară c'o parte se freacă pe mâini şi pe obraz şi apoi se duce de se culcă, aşteptând dragostea şi visând la voinicul dorit.” (Simion Florea Marian – “Botanica poporală română”– “Albina Carpaţilor” din 30 noiembrie 1879)
Fetele din Bucovina utilizau şi ele busuiocul în ritualurile magice de chemare a dragostei:
“Într'o zi de Joi sau de Sâmbătă, de dimineaţă până nu răsare soarele, fata din Bucovina face un struţ de Busuioc, în mijlocul struţului pune o pană de păun şi-un puişor (notă: cruce mică de argint), pe care-l leagă c'un şir de mărgele. Cu acest struţ, cu o bucăţică de pâine şi una de sare şi cu o cofiţă sau o cană se duce ea la o apă curgătoare. Aici se apropie de-un loc unde valurile apei se bat de bolovani făcând spume şi sgomot mare, bate mai întâi trei mătănii şi-apoi, aruncând pânea şi sarea în apă, zice:
Apă lină curgătoare,
Eu îţi dau pâine şi sare,
Iară tu să îmi dai mie,
Noroc şi dragoste mare!
După ce-a rostit cuvintele acestea, ia cu cofiţa în care se află struţul cel de Busuioc, apă din pârâu şi anume cu gura cofiţei întorsă în susul apei, şi se'ndreptă către casă. Pe drum trebuie să ia foarte bine seama ca să nu verse nici un strop de apă din cofiţă, şi să nu fie văzută de nimeni, dacă voieşte ca farmecul să aibă urmări bune. Ajungând acasă, fetiţa se pune pe laviţă lângă o fereastră şi ţiind aproape de sine cofiţa cu apă, zice:
— Bună dimineaţa Apă lină, curgătoare! — Mulţămesc Dumitale, Doamnă mare! — Apă lină, curgătoare! Eu te-am sorocit, Cu pâine şi cu sare, Ca tu să-mi dai cinste Şi dragoste mare!... Apă lină, curgătoare! Cum speli munţii Şi runcii, Dealurile Şi malurile, Toate gârlele Şi obîrşiile, Toate rădăcinile De toate molurile, Toţi bolovanii Şi toţi bicăşeii De toate moliturile De toate ruginiturile, Aşa să mă speli şi pe mine: De ură, De făcătură, De urgie, De pismuire, De fapt, De dat, De ură de la moşneg, De ură de la babă, | De ură de om, De ură de femei, De ură de ţigan, De ură de arman, De ură de jidan. De-i de la băiet, De-i de la copilă, Să mă speli, să mă curăţeşti… Câte pietre sunt în apă Aţâţia flăcăi după mine să se bată. Câte fire de busuioc Aţâţia flăcăi cu cinste Şi cu dragoste mare Să mă poftescă la joc. Apă lină, curgătoare, Foarte mă rog Dumitale Cum speli din vârful munţilor Până'n vârful câmpilor, Aşa să mă speli pe mine Din vârful capului Până'n vârful degetelor Din toate ciolănelele, Din toate'ncheieturile: De ură, De făcătură, De urgie, De pismuire, De dat, De fapt… Să le dai pe vadul satului Pe capul vinovatului. |
 |
| Pentru fiecare stinge câte un tăciune... |
Cum a rostit versurile acestea, se duce cu cofiţa la vatra focului, tornă puţină apă din cofiţă într'o strachină, ia un cărbune aprins şi aruncându-l în strachină şi numindu-l cu numele flăcăului pe care şi-a pus ochii, zice:
Eu sting pe N. şi-l potol
Şi spre mine îl întorn
Cu inimă bună şi cu gând bun!
Dacă fetei îi plac mai mulţi feciori, atunci pentru fiecare stinge câte-un cărbune, rostind în acelaşi timp cuvintele de mai sus precum şi numele feciorului. Apoi întoarce strachina de trei ori după soare şi zice:
Eu întorc strachina, Strachina'ntoarce vatra, Vatra'ntoarce focul, Focul întorce cuptorul, Cuptorul întoarce hornul, Hornu'ntoarce cahla, Cahla'ntoarce casa, Cahla'ntoarce 44 de rădişoare. Patruzeci şi patru de rădişoare Să'ntoarcă ursitorul meu, Care-mi e dat de Dumnezeu Cum bate para focului Din fundul cuptorului… | Arţun la gura cuptorului, Arţun la horn, Arţun la cahlă. Aşa să tragă ursitorul meu, Care-mi e dat de Dumnezeu, Şi lumea întreagă La mine să tragă. Cum trage la foc, Şi la busuioc, Şi la aur şi la argint, Şi la pâine şi la sare, Aşa să tragă la mine. |
 |
| Descântec |
Versurile acestea le repetă de trei ori. După ce le rosteşte se duce cu strachina cu apă de la vatra focului pe la toate icoanele câte sunt în casă şi spălând fiecare icoană de sus în jos cu struţul de Busuioc, zice:
Să fiu sus ca icoana
Şi mare ca cucoana.
Atunci pune strachina, cu câtă apă a mai rămas şi cu Busuiocul pe o grindă sau pe o policioară deasupra icoanelor şi, când soseşte seara, tornă puţin din apă în lăutoare şi se spală. Tot aşa face şi Duminică dimineaţa înainte de a se porni la biserică şi după amiază înainte de a se porni la joc. Toată vraja, de la sosirea cu cofiţa de la pârâu şi până la sfârşit, o repetă fata de trei ori una după alta. Iar când se duce la biserică, la joc sau la altă petrecere, îşi pune o parte din Busuiocul din struţ în sân, la brâu sau şi-l leagă la chiotoare, puişorul îl pune în salbă iar pana cea de păun în păr.Se zice că fetele care au făcut farmecele acestea sunt foarte iubite, căutate, cinstite şi jucate de toţi feciorii” (Simion Florea Marian – “Botanica poporală română”– “Albina Carpaţilor” din 30 noiembrie 1879)