“Ceea ce a unit D-zeu, omul să nu despartă!"– acesta era în vechime principiul canonic care reglementa nu numai încheierea căsătoriilor ci și posibilitățile de desfacere ale acesteia. Canoanele bisericești prevedeau însă puține cazuri în care se putea cere despărțenia. “Cărțile de despărțenie” puteau să fie date doar de Mitropolit sau de Episcopii eparhioți - după o temeinică judecată a cauzelor - și trebuiau întărite printr-un pitac domnesc.
Pricini pentru care putea să fie cerut divorțul
Puține erau însă pricinile pentru care putea să fie cerut divorțul (în principal incestul sau bigamia). Pot să vă spun însă că bătaia nu era considerată ca fiind un motiv suficient de serios pentru a începe un astfel de demers. “Dar să ne înțelegem bine, bătaia numai din partea bărbatului asupra femeei sale, nu și viceversa“. Mai mult, “glăsuiala legii” din timpul lui Matei Basarab spunea că: “Bărbatul poate să-și bată muierea cu măsură pentru vina ei, măcar de ar avea și zapis să nu o bată”. Și mai departe: “Deși va bate neștine muierea cu pumnul sau cu palma, aceea nu se cheamă că este cu vrășmășie asupra ei, de ar bate-o cât de mult și cât de des.” Abia în anul 1865 căsătoria este statuată ca fiind un act civil și prin urmare începând din acel an dreptul de a încheia și de a desface căsătoriile este transmis autoritățiilor laice. Cu toate acestea, femeile au dobândit “privilegiul” de a putea intenta divorţul abia către sfărşitul secolului al XIX-lea. E drept, doar dacă invocau motive considerate ca fiind “foarte serioase”: cruzimea, incestul, abandonul sau bigamia partenerilor de viaţă. Un hâtru spunea însă cu umor pe la începutul secolului trecut că principala cauză de divorţ în România este... căsătoria.
![]() |
| Nuntă pe la 1800 |
Divorțul în șalvari și cu ișlic
“În fruntea motivelor de divorț se afla separarea pentru traiul rău. 209 jalbe invocă acest motiv, din care 168 aparțin soțiilor și 41 soților. „Traiul rău"îmbrăca diferite forme, de la violența verbală și pâna la cea fizică, de la amestecul părinților și până la tirania soacrei. Este interesant de văzut cum definește Sfânta Pravila „vrăjmășia vieții". Glavele 183, 184, 185, 220 descriu, într-o serie de articole, traiul rău și maniera în care acesta poate fi invocat ca motiv de separare, atât de către bărbat, cât și de către femeie. Prima zăceala din glava 183 glăsuiește astfel: „Muierea poate să ceara voe de la judecătoriul besearicii să se despartă de bărbatul ei când o bate fără de samă și-i face rane cu arme." Mai jos sunt definiți termenii „bătaie"și „răni cu arme", întrucât o palmă-două, date din când în când, nu pot constitui motive serioase de separare. Din zăceala a doua aflăm că judecătorul consideră „bătaia adevărată" numai atunci când femeia „nu poate grăi către judecătoriu, să nu-ș spună jalba", și „de nu va fi fost bătaia așa tare, să nu se poată despărți". Mai departe, glava 185 recomandă soțului ce tipuri de bătaie poate aplica soției sale fără a fi pedepsit, pentru că bătaia nu este văzută ca o umilință, ci ca o „îndreptare". Plecând de la aceasta definiție, bărbatul primește dreptul de a-și pedepsi soția „când va fi cu vină"; recomandă totuși bătaia „cu măsură"și „cu blândețe". Aceste recomandări sunt valabile numai atunci când vina muierii se dovedește a fi „micșoară"; pe măsură ce vina crește, bătaia îmbrăca forme din ce în ce mai dure, iar soțul primește deplină libertate în aplicarea acesteia fără a fi pedepsit. Despărțirea se acordă numai daca soția dovedește cu probe indiscutabile că „vrajmășia și răutatea" se repetă și sunt cauzatoare de moarte. Cei doi termeni definesc o conduită des întâlnită și invocată ca motiv de divorț. Ea se atribuie bărbatului, atunci când acesta își bate soția des, fără vină, și folosește ca instrument de aplicare a pedepsei toiagul.” (fragment din volumul "În șalvari și cu ișlic" de Constanța Vintilă-Ghițulescu)
Un divorț în anul 1806
Din povestea unei despărțenii din Bucureștii anului 1806 ne putem face o idee despre despre moravurile societății românești din acele timpuri: “Stolniceasa Zamfira din București, mărită pe fiica sa Ana dupăun Dumitrache, feciorul medelnicerului Ioniță Colfescu și nepotul Olăneascăi din Găești ot Sud Vlașca. Cum vedem, lucrurile se petrec în familii de boieri de mâna a doua. Găeștii era pe acele vremuri capitala județului Vlașca și avea o importanță mai mare decât astăzi. Puțin după căsătorie, tânărul Dumitrache începe a-și maltrata soția, și nu cu pumnul sau cu palma ci cu ciomagul, și a o amenința cu sabia și cu pistolul. Mama fetei se jăluiește la Vodă și acesta orânduie pe Mitropolit a face cercetare și a-i raporta în scris.” În jalba stolnicesei sunt descrise abuzurile la care era supusăfiica sa de către jupân Dumitrache:
![]() |
Jupâneasă de la începutul
secolului al XIX-lea |
“Din lume auzeam patimile fiicei mele, și nu le credeam; dar la 29 ale trecutei luni, pornindu-se din cruziciunea minții sale și din rău năravul ce-l are, nemaisocotind că soția sa este însărcinată, băgând-o în casă au închis ușa, au tăbărât cu un ciomag pe ea, bătând-o foarte rău și cu multe vorbe proaste suduind-oși cu sincofandrii și în cea după urmă a scos și sabia asupră-i cu îngroziri ca să-i taie capulși așa speriindu-se de moarte, scăpând din mâinile acestui tiran, au dat năvala la socru-său, tânguindu-și patimile, arătându-și și trupul, cerând sfătuire de la d-lui în ce chip trebuie să urmeze la această sinforă și pericolul de viață, și d-lui a găsit cu cale ca să mă înștiințeze pe mine.” Situația descrisă în jalba stolnicesei este confirmată în cursul cercetărilor dispuse de Mitropolitul Dosithei. Acesta nu este de acord însă cu despărțenia ci propune lui Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă separarea celor doi soți pentru un an: “găsim cu cale ca cu luminata poruncă a Măriei Tale, Ana soția sa, să șază în casa părintească, la dumneaei Stolniceasa, un an de zile, deosebită de soțul ei, că doar în această diastimă de vreme, se va părăsi pârâtul de netrebnicii și își va îndrepta viețuirea”. Nu a trecut însă un an și “netrebnicul Durnitrache nu numai cănu s'a lăsat de netrebnicii, ci încă s'a dovedit căzut și în patima hoției și se află în osânda pușcăriei! Atunci Mitropolitul nu mai sta la cumpănă și dă carte de despărțenie nenorocitei soții, obligând pe soț a-i înapoia toate zestrele și darurile dinaintea nunții și exoprica, iar soției îi dă voie spre a doua căsătorie. Această anaforă este bine înțeles supusă întăririi domnești.”
Astfel s-a încheiat nefericita căsnicie prin care a fost nevoită să treacă Ana, fiica stolnicesei Zamfira din Găești. Nu pot să nu mă gândesc însă la nevestele care aveau aceiași soartă cu a jupânesei dar care – neavând statutul social al stolnicesei – nu puteau nici măcar să spere să aibă parte de dreapta judecată domnească.
