Băile publice au dispărut aproape cu desăvârsire în zilele noastre. Să mergi azi la un asemenea stabiliment este desigur ceva desuet. A fost însă o vreme în care bucureștenii de rând au făcut un adevărat cult pentru igiena corporala și așteptau cu nerăbdare ziua din săptămână în care mergeau să se relaxeze și, de ce nu, să socializeze, în aburii fierbinți dintr-o baie publică. Mai ales că în acele vremuri apa caldă nu era la îndemâna oricui. Era un lux rezervat celor cu dare de mână și celor care locuiau în blocurile construite după 1918. Până la apariția primelor băi publice, mai toată lumea făcea baie acasă la ea „fie în căzi speciale de tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație proprie, făcuta prin fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de scânduri ale gospodăriei. Dușurile acestea erau alcătuite dintr-o îngrăditură strâmtă de rogojini, deasupra căreia se atârna o stropitoare de tinichea plină cu apă, pe care și-o deșertau pe cap trăgând de o sfoară legată de pârghiuța ce ridica un căpăcel de pe fundul ei. De binefacerea unei asemeni instalațiuni ingenioase se foloseau pe rând toți ai casei, ba uneori chiar unii dintre vecinii, ce nu erau pliroforisiți cu așa... confort". (“Bucureștii vechiului regat” – George Costescu – 1944)
Ca și oricare altă „reformă”, înființarea primei băi publice în București a fost prilejul unor adevărate „răsmerițe”– prilej de „dezbateri furtunoase” și de „jalbe” trimise lui Vodă. Îl las mai bine pe Ioan Massoff, redactor al săptămânalului „Realitatea Ilustrată” să vă povesteasca toată tărășenia:
 |
| Reclamă pentru o baie publică publicată în ziarul "Epoca" din 16 ianuarie 1898 |
„Partea comică a chestiunii însă o constituie faptul că instalarea primei băi la Bucureşti a stârnit o adevărată revoluţie — o „răsmeriţă", cum se spunea pe vremea aceea. Aşa s'a întâmplat întotdeauna cu marile... reforme. La început ele au întâmpinat rezistenţă, pentru ca, în urmă să se impună. Şi nici nu s'ar fi putut ca obiceiul, atât de salutar, al curăţirii bucureştenilor de „murdalâc" să nu întâmpine rezistenţa... interesaţilor. Dar, după cum veţi vedea, totul nu a fost decât o chestiune de tarabă. Să vedem ce spune istoria. Ne referim la V. A. Urechia. (Cine-i mai citeşte astăzi atât de pitoreştile „aduceri aminte" scrise uneori, pe bază de documente?) Aşadar, în Capitală nu exista acum 112 ani (notă:articolul a fost scris în anul 1937) nici o baie mai ca lumea. Un franţuz întreprinzător cu numele de Lagarde s'a gândit că ar fi o afacere deschiderea unei băi la Bucureşti. Şi s'a înfăţişat Divanului cu o petiţie prin care cerea voie să deschidă un stabiliment de băi, cu un „privilegiu de 20 de ani". Petiţia purta data Martie 1825. Domnitorul Grigore Ghica, probabil surprins şi el de această neobişnuită cerere, a însărcinat o comisiune de doctori să... refere „de sunt asemenea băi folositoare la sănătatea omenirii". La 2 Aprilie 1825, doi doctori au luat „plirforie"(informaţie) că băile sunt necesare. Şi astfel Lagarde a primit autorizaţia cu următoarele condiţii:
1) Stabilimentul va poseda 10 camere de băi în bună stare „cu uşi şi ferestre bune, cu pălimarul lor şi cu câte un pat de scânduri pentru odihnă, cu o mescioară şi cu o oglindă cu cele trebuincioase pentru gătire şi cu doua jgheaburi, care jgheaburi au să se păstreze curate şi adesea se vor schimba"
2) Doritorii de baie să afle „după gust, apă caldă sau rece, prin şuruburi".În sfârşit, „anaforaua" mai prevedea şi monopolul: „să nu mai fie volnici alţii a mai deschide aci acest fel de băi".
 |
| Baie publică în Bucureștiul interbelic |
Hrisovul acesta, care constituie lucru de seama pentru istoria civilizaţiei române, este subscris de către Postelnicul Mihalache Ghica, lordache Golescu, Scarlat Grădişteanu , D. Bibescu, legistul Nestor, marele logofăt Ion Fălcoianu şi Șt. Bălăceanu. Dar să nu credeţi că hrisovul acesta a fost primit aşa, ca oricare altul, căci - cum spune istoricul - „o mare agitaţiune s'a stârnit. „Cu mare jalbă în proţap, pleacă Kir Stanciu, arendaşul băii de lângă casa Beilicului, adecă casa unde se găzduiau musafirii turci, din strada actuală Şerban Vodă, însoţit de toţi frecătorii băieşi şi de două babe cari - făceau aceeaşi meserie pentru cocoane". Bucureştenii, văzând atâta lume adunată, nu ştiau ce să creadă. „Răsmeriţă! - spuneau unii negustori şi dădeau fuga să închidă tarabele. Atras de sgomotul mulţimii - ca întotdeauna - grupului de iniţiativă s'ar fi adăogat şi haimanalele de pe uliţă. Ghica Vodă s'a uitat in stradă, dar fără să priceapă mare lucru. Intrând în palat, invitat de Vodă, Kir Stanciu, patronul băii turceşti, se aruncă la picioarele Măriei Sale, sărutându-i, după obiceiul timpului, poalele anteriului.
Petiţia lui Stanciu spunea că „el şi băiaşii săi, cari au avut cinstea să îmbăieze pe toate paşalele turceşti până şi pe M. S. Vodă, când era numai boer, acum au să ajungă să cerşească pânea de toate zilele, pentru că un păgân de franţuz a căpătat voie să facă baie ca la Viena“. Bine'nţeles că Stanciu nu uită să pomenească şi pe cele zece băiaşe tinere: ...adică ce? Unguroaicele cele tinere ale lui musiu Lagarde vor fi mai pricepute decât băiaşele mele, ori săpunul meu cu miros de odogaci şi de trandafir, spală mai puţin bine decât ăl franţuzesc, făcut din seu de câne?“ Vodă scrise cu mâna lui pe jalba lui Kir Stanciu: „să nu se pricinuiască nici o zăticnire la celelalte băi din Bucureşti, unde merg oamenii de se spală de murdalâc, baia lui musiu Lagarde să fie numai pentru bolnavi". Dar, totul a fost de prisos: lumea bună s'a dus toată la „musiu Lagarde", Kir Stanciu rămânând cu mitocanii, cari se spălau din an în Paşti.” (cf. „Realitatea ilustrata – nr. din 3 martie 1937).
 |
| Baie publică în Bucureștiul interbelic |
În timp, numărul băilor publice a crescut la un număr considerabil. Dar nu atât de repede cum am crede. „Pe la 1870, Bucureștii nu aveau decât patru băi publice: Baia turcească (hamam, cu aer uscat) din strada Șelari, Baia Rusească (cu aburi) de la Jignița, pe str. Negru-Vodă, reconstruită apoi de Meltzer; Baia din mahalaua Dudescului (Sfinții Apostoli) azi Baia Mitraschewski și Baia cu pucioasă a doctorului Lucaci, din dosul Palatului Regal. După mulți ani, Baia turcească și cea de pucioasă au fost desființate și înlocuite cu Băile Eforiei, cele dintâi mai bogate și mai largi instalate, și cu Băile Doctorului Erdreich, cari la început erau în strada Vestei, la spatele statuiei lui Mihai-Viteazul, apoi au fost mutate pe strada Italiană, lânga Biserica Armenească unde sunt și acum, dar sub altă direcțiune. În afară de acestea, Primarul Protopopescu-Pache a pus să fie construită lângă, Piața Legumelor, de la Bibescu-Voda, și o Baie Populară destinată mai ales precupețimei și hamalilor Pieței-Mari”.
Printre cele mai vechi băi publice sunt și băile Griviţa (existentă şi azi) şi Eforiei (din Palatul Eforiei, astăzi primăria sectorului V), Baia Centrală, de pe strada Enei nr.11; Baia Comunală de pe Calea Plevnei 44; Baia Primăriei Municipiului Bucureşti (Splaiul Unirii 14); Bazinele Comunale ale Primăriei (b-dul Maria 110); Baia Comunală Populară (strada Maşina de pâine); Baia comunală Zerlendi (Şerban Vodă 185); Baia Melzer (str.Căuzaşi, astăzi dispărută); Baia Obor din câmpul Moşilor; Baia Marenco din strada Oiţelor. (cf. studiului „Bucureștii vechiului regat”– George Costescu – 1944). Cert este că prin 1937, România avea o baie la fiecare 2000 de locuitoriși devansa la acest capitol țării considerate „mult mai avansate” de la acea vreme.
Toate lucrurile de seamă s-au câştigat prin luptă, nu-i așa? Până chiar şi dreptul de a te spăla...
Surse :
Articolul „Revoluția stârnită de instalarea primei băi publice la București” – Ioan Massoff – publicat în săptămânalul„Realitatea Ilustrată – nr. din 3 martie 1937și lucrarea „Bucureștii vechiului regat” (George Costescu, 1944)