Motto:
“Ajutor, vine primăvara! lată strigătul pe care bieţii
bucureşteni trebuie să-l arunce‘n văzduh, cu
desnădejde, în loc să se bucure ca'nviat liliacul!”
Victor Eftimiu
De multe ori, citind articole din presa interbelică, am senzația că acestea - ușor cosmetizate și publicate în ziarele care apar azi - ar fi privite ca niște reportaje care reflectă lumea în care trăim. Nici o schimbare esențială nu pare să fi avut loc în societatea noastră: aceleași moravuri, aceleași obiceiuri, același amalgam între occidental și oriental, de modern și de rustic. Un exemplu poate fi articolul scris de marele dramaturg Victor Eftimiu și publicat în săptămânalul "Realitatea Ilustrată"– numărul din 14 aprilie 1937. O să transcriu în continuare pasaje importante ale textului dar o să încerc și un experiment: voi "asezona" articolul cu fotografii de azi.
 |
| "Dansul târnăcoapelor" |
“Odinioară, când această capitală era cetatea grădinilor, când vestirea primăverii însemna explozia calmă a boschetelor de liliac, în jurul fiecărei case și o năvală de iriși și tulipe în parcuri, - ne bucuram că vine Aprilie, purtător de ramuri înfrunzite și multicolore, legănate de zefiri. Soare, lumină, cer albastru și parfum, iată ce însemnau primăverile de demult. Tot mai puţine au rămas grădinile...
De când s’au înmulţit bucureştenii şi urbea ciobanului a devenit o metropolă modernă, o uzină, un imens şantier, — primăvara trebuie s'o căutăm departe, dincolo de hotarele cetăţii. În fiecare primăvară, începe dansul târnăcoapelor. Vor cădea vechile zidiri decapitate, ciopârţite, vărsând roşu sânge de cărămidă, înălţând fum de pulbere, învăluind oraşul tot, într'o ceaţă roză, plină de nisip, care ne va roşi ochii şi ne va colora veștmintele. Zefirul va lua această nisipelniţă şi o va cădelniţa deasupra întregului oraş, în Aprilie, în Mai, în Iunie. Încep construcţiile... Bucureştii sunt plini de căruţe cu pământ, bârne, şine, mormane de tinichea ruginită, munte de cărămidă nouă... În drum vor fierbe varul şi betonul, vor striga salahorii, se vor certa şoferii strâmtoraţi şi se va strecura nefericitul pieton, care insultat, de toată această lume agitată, va plăti curajul de-a se fi avântat în împărăţia lui Strâmbă-lemne, Sfarmă-piatră, Mănâncă-moloz...
 |
| Printre automobile... |
(...) Iată automobilul de lux luptându-se să răsbată între un car cu boi şi o căruţă de cărămidă, trasă de doi căluţi jigăriţi. Şi iată, pe calea Victoriei, frumoasa doamnă fardată, cu picioruşele în pantofi de antilopă, căprioară sau crocodil, între o ţigancă desculţă şi un baci cu falnice obiele. Lângă vitrina unui bijutier, un călugăr basarabean vinde „Epistolia căzută din cer”, pute şi mănâncă seminţe de floarea soarelui... Seminţe de dovleac, seminţe de floarea soarelui au năpădit ca lăcustele, din Lăpuşna şi din Caliacra, aducând contribuţia provinciilor desrobite, coborând metropola, cu nota lor specifică... În jindul icrelor negre din galantar, toată lumea trozneşte între dinţi seminţe şi le scuipă, cu dexteritate, cojile...
 |
| Tarabele de pe trotuare... |
(...) Şi toate se vând şi se mănâncă pe stradă. La Bucureşti se fac pe stradă toate. Să mai vadă şi alţii!... Seminţe, alviţă, portocale, rahat cu apă rece, alune prăjite, castane, bomboane de tuse, - sunt oferite la toate colţurile, de oameni în toate vârstele, în toate minţile, în toate costumele, cum da Dumnezeu. Au acaparat marginea trotuarelor vânzătorii de pahare, ciorapi, covrigi, butoni, floricele, cozondraci, turtă dulce şi „cremă contra ridelor”. Fiecare îşi strigă marfa, mai tare ca celălalt, în sunet de clacsoane şi întreceri de elocvenţă.
 |
| Câini fără stăpân... |
(...) Un reporter parisian a afirmat - şi noi ne-am supărat - că, în unele privinţe, Bucureştii îi amintesc Constantinopolul de odinioară. Desigur. Sunt prea mulţi câini mari... nemâncaţi, râioşi, cari circulă, chiar pe calea Victoriei. La Paris, ca'n toate oraşele din Apus, nu vei întâlni câini fără zgardă şi fără stăpân. E lesne de înţeles ca acest fapt să impresioneze pe călătorul străin. Noi nu mai băgăm de seamă neajunsurile, fiindcă ne-am obişnuit cu ele şi ne supărăm când le remarcă alţii. Dar călătorul trece, supărarea trece, aspectul de bâlci oriental rămâne. Nu ne mai impresionează nici femeile desculţe, nici caii bătuţi... Dar străinilor li se strânge inima, le vin lacrămile în ochi.
Fiecare face ce vrea. Nu-l împiedică nimeni. Un vânt de nebunie bate de pretutindeni. Parcă ne-a luat Dumnezeu minţile la toţi. Nu mai e dreptate, nu mai e logică, nu mai e echilibru. Fantezie, bun plac, abuz. Toleranţă reciprocă. Fă tu şi lasă-mă şi pe mine să fac ce-mi place! Nici o răsplată celor buni, nici o pedeapsă ticăloşilor. Egalitate pentru toţi, în lumea morală, acoperind spăimântătoarele inegalităţi din lumea socială. Şi n'ai cui te plânge. Şi n'are cine să te asculte. Parcă a murit Dumnezeu. Parcă ne pregătim cu toţii pentru împărăţia lui Anticrist!”.
Sursa articolului: săptămânalul Realitatea Ilustrată – numărul din 14 aprilie1937 “citit din colecția” Bibliotecii Digitale a Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” - Cluj-Napoca