Circulația pe arterele principale ale Bucureștiului interbelic începea să devină una specifică unei mari capitale europene. Numărul mare de automobile, tramvaie, camioane, căruțe și pietoni ducea din ce în ce mai des la apariția de blocaje. Municipalitatea a fost bineînțeles constrânsă să ia măsuri pentru reglementarea traficului și... să impună reguli. Bucureștenii însă nu erau foarte încântați să respecte normele (nimic nou sub soare, nu-i așa?): “Într’adevăr, nici o capitală din lume nu posedă exemplare mai recalcitrante de pietoni ca Bucureştii. Cu o majestate căreia nu-i poate rezista nici un regulament, nici o prescripţie poliţienească, pietonul bucureştean se simte obligat să traverseze strada totdeauna între două tramwaye, să treacă lento, ca la înmormântare, drumul, cu gazeta sau cu o carte în mână, să se repeadă totdeauna în botul maşinilor, pentru ca să dea de lucru „Salvării” şi parchetului şi pentru ca „martorii oculari” să poată sudui bine pe un biet şofeur, care cu tot permisul de circulaţie, nu poate avea mai mult decât două mâini şi un număr egal de ochi.” Cu toate acestea Bucureştii trebuiau săse modernizeze, “în ciuda democraţilor de toate culorile, conservatori radicali însă în ceea ce priveşte bunul plac personal”.
Chiar dacă regulile nu erau pe placul noncomformiștilor bucureșteni, respectarea acestora a început în timp să devină o obișnuință. Reporterul interbelic Radu Fulger consemna în anul 1931: “Vă mai amintiţi de asalturile care se dădeau tramwayelor pe ambele platforme, înainte cu puţini ani? Călătorii care vroiau să coboare erau imobilizaţi, pe scări atârnau ciorchini de oameni, scandalurile se ţineau lanţ, iar personalul de vagon era pus în imposibilitatea de a taxa sau de a porni vagoanele. Atunci a intervenit S. T. B (notă: Societatea de Tramvaie București)şi prefectura de poliţie cu o ordonanţă şi despotul-călător nu mai are dreptul de a se urca în vagoane, pe platforma dinainte. De voie - de nevoie regulamentul a devenit obișnuinţă şi un observator atent ar putea constata că foştii rebeli au devenit cu timpul politicoşi şi manieraţi, dând prioritate doamnelor şi aşteptând un alt vagon, când sosește unul prea încărcat. Mai încearcă azi cineva să se urce pe platforma din faţă? Mai fumează cineva în vagon sau pe aceeaşi platformă? Câteva amenzi sau procese, au pus la punct un spectacol care ne degrada în ochii străinilor. Dacă autorităţile ar introduce aceleaşi sisteme - și mai ales mai multă curăţenie - la autobuze, această măsură s-ar resimți imediat.”
PRIMUL SEMAFOR DIN BUCUREȘTI
Primul semafor din București (“aparat de semnalizare” – dupăcum era el numit) a fost montat în anul 1929 la intersecția dintre calea Victoriei și Bulevardul Elisabeta, în fața hotelului “Bulevard”. Nu era unul similar celor de azi și trebuia să fie deservit în permanență de un polițist. “Evenimentul” este surprins de reporterul interbelic Radu Fulger în articolul “Circulația” – publicat în numărul din 12 noiembrie 1931 al revistei “Ilustrațiunea Română”:
 |
| Primul semafor din București |
“Circulați domnilor!! Poliţistul se’nvârtea grav, cu bastonul de cauciuc în mână, risipind mulţimea care se adunase ca să privească noul spectacol organizat de prefectura de poliţie: un curs de civilizaţie occidentală, pentru uzul pietonului român. Săgeata turnantă din mijlocul străzii, la întretăierea bulevardului Elisabeta cu Calea Victoriei se luminează succesiv în roşu şi verde, sub supravegherea unui inspector şi a unui agent de circulaţie, înarmat pentru circumstanţă cu un nou model de fluier, care emite un şuier gutural, ca o sirenă de vapor. Lanţurile întinse de-a lungul trotuarelor dau străzii aspectul unei puşcării în aer liber, în care delicvenţii s’au înşirat la coadă, pentru primirea hranei. Iar la colţuri, săgeţile indicative din mijlocul drumului — întinse parcă din funduri de cutii de conserve - învită pietonii să calce strict numai în direcţia lor. Iar masa, teribilul pieton român, priveşte uimită această desfăşurare neobișnuită de regularitate, zâmbeşte ironic, ridică din umeri, dar traversează numai prin locurile indicate şi în timpul prevăzut. „În definitiv o distracţie în plus”, îşi spune el.
 |
| Bucureșteni privind curioși primul semafor |
Privite cu scepticism la început, noile aparatele de semnalizare au avut totușisucces. Ca urmare, în anul 1933 aparate similare au fost montate în alte câteva intersecții aglomerate ale Bucureștiului: pe B-dul Elisabeta la intersecțiile cu B-dul Schitu Măgureanu și cu strada Brezoianu, pe Calea Victoriei la intersecțiile cu Strada Regală și cu Strada Verde, pe Bulevardul Academiei colț cu strada Poincarè, în Piața I.C. Brătianu.
BUCUREȘTIUL SENSURILOR UNICE!!!
O altă măsură luată în premieră de municipalitatea Bucureștiului în perioada intebelică a fost aceea de a institui sensul unic pe câteva dintre cele mai aglomerate artere ale Bucureștiului. Un alt prilej de proteste din partea cetațenilor indignați: “Câtă lume n’a protestat împotriva măsurilor luate de poliţie de a se reglementa circulația pe anumite străzi cu mare trafic, în sens unic? Şi cu toate acestea, iată că măsura se respectă ad-literam, iar centrul Capitalei a scăpat astfel de scandalurile cotidiene provocate de ciocniri la intersecţii, de accidente sau de împiedicarea circulaţiei. E drept că exemplul a pornit de sus și astfel vedem azi şoferii sau birjarii respectând cu sfinţenie porţiunile „tabu”, ocolind reglementar rondurile, stopând la staţiile de tramway - atunci când vagoanele iau sau debarcă pasageri - şi opresc numai pe dreapta.”
 |
| Sens unic pentru... pietoni pe Calea Victoriei |
O măsură care poate părea ciudată astăzi a fost cea instituită pe Calea Victoriei în anul 1940: sensul unic pentru pietoni. Dimineața pietonii putea circula doar înspre Dâmbovița, iar seara doar înspre Piața Victoriei. Încercarea de a te întoarce din drum se pare că era o adevărată aventură.
FĂRĂ CĂRUȚE PRIN CENTRUL BUCUREȘTIULUI!
Măsura care a stârnit cele mai mari proteste a fost aceea “de a interzice trecerea căruţelor țărăneşti, a camioanelor sau căruţelor încărcate cu materiale de construcţii, lemne sau mobilier, pe străzile cu traseu de tramway. Pentru ca acestea să devină un mijloc de comunicaţii rapid, se cere neapărat interdicţia trecerii vehiculelor cu tracţiune animală pe străzile principale. E într’adevăr dezolant să vezi un lanţ de vehicule mecanice - vagoane de tramway, automobile, autocamioane sau motociclete - oprite la pas din pricina unui cărucior încărcat cu mobilă sau nisip, al cărui conducător nici nu se sinchiseşte de concertul infernal de claxoane, clopote și trompete care se deslănţuie în urma lui. Şi aceşti încăpăţanaţi încurcă-lume n’ar ţine dreapta pentru nimic în lume, ci merg înainte pe linia tramwayului. E mai comod astfel și mai fără sdruncin. Fiecare arteră principală are străzi paralele, pe care se poate circula în toată voia şi fără ocol. Nu va mai trece multă vreme şi bucureştenii se vor minuna și ei înşişi de disciplina în care se vor complăcea. Începutul e greu. Restul vine de la sine.” Așa să fie?
Marele umorist Ion Pribeagu nu putea să nu ironizeze măsurile instituite de autorități în ceea ce privea circuția prin București. Un cuplet publicat în 25 august 1928 de revista “Ilustrațiunea Română” - consemna:
NU E VOIE ! | |
O grozavă'nvălmășală, E acum în Capitală, lar pe strada principală, Doamne, ce mai tărăboi e! N'ai voie să treci d'a dura, Nici în car, nici cu trăsura, C'a dat ordin Prefectura; - Nu e voie! - Nu e voie! Ordonanța astfel spune: Numai într’o directiune! Cine nu se va supune, L-a luat sfântul Sisoe! Poți fi prinț de la Parânga, Poți să cânți și dânga-dânga, Ca s'o iei puțin la stânga, - Nu e voie! - Nu e voie! C'un cățel pe brațe, (Schnulky), Lilly, Fifi și cu Tuky, Trec și li se văd genunchii, Și-i aproape goală, Zoe; Dar când trece vreo pereche, Îmbrăcați de modă veche, Un gardist într'o ureche, Îi oprește - Nu e voie! | Când pe ceruri luna sburdă, Trec mașini în qoana surdă Și viteza lor absurdă, S'o oprești, e anevoie. Numai când spre dimineață, Trece-un car cu boi prin piață Ș’un moșneag frumos la față, Toți îi strigă: - Nu e voie! Prin palate aurite, Fraude nepedepsite. Răutatea ne înghite, Ca pe vremile lui Noe; Dar să rupi din bălărie, O lalea, o iasomie, Intri viu în pușcărie! - Nu e voie! - Nu e voie! V'aș mai scrie pe tăcute, Versuri, vrute și nevrute Despre-amorurile mute, Depre Venus, despre Joe, Dar mă tem că vreo duduie, Palidă ca o gutuie, Să nu sară și să spuie: - Nu e voie! - Nu e voie! |