Prinţesa Elisabeta Paulina Otilia Luisa de Wied, cea care urma să devină în 1881 prima regină a României, “s'a născut în Castelul din Neuwied la 29 Decembrie 1843, când «Die Glocken klangen und bangen Den Mittag ein», după cum chiar ea spunea într'o poezie”. A fost copilul cel dintâi al principelui Hermánşi al principesei Maria de Wied, născută principesă de Nassau. Familia principilor de Wied este una dintre cele mai vechi din Germania, ascendenţii ei coborând până prin secolul al XII-lea și “odrăslind în cursul vremii bărbaţi iluştrii, care au făcut cinste patriei-mume ca prelaţi, soldaţi, literaţi, oameni de ştiinţă şi artişti. Un bunic al M. Sale Reginei a fost un naturalist pasionat, o bunică poetă şi artistă în pictură. Tatăl Carmen Sylvei era pricepător destoinic în ale filosofiei şi iscusit mânuitor al penelului. Aşa că multe din calităţile Augustei poete se explică, în parte, şi prin cunoscuta lege a eredităţii.”
Prințesa și-a petrecut copilăria și adolescența “la Castelul din Neuwied, situat pe ţărmul fermecătorului Rhin, împrejmuit de unul din cele mai pitoreşti ţinuturi ale Germaniei”. Scriitorul și omul politic Octavian Codru Tăslăuanu sintetiza într-un articol publicat în revista “Luceafărul” (numărul din 15 ianuarie 1904) povestea primilor ani din viața viitoarei Regine: “Aici şi în Castelul de vânătoare Monrepos, pe care Carmen Sylva l-a eternizat în volumul de poesii «Mein Ruh», a crescut mica principesă. În mijlocul naturii cu aer liber, printre florile sălbatice din poienile pădurilor, sub frunzoşii copaci legănaţi de cântecul paserilor, ascultînd murmurul răspicat al izvoarelor de munte, alintată de poveştile ce le repetă copiilor bătrânul Rhin cu Nereide ispititoare, şi-a trăit primii ani din copilărie Doamna de mai târziu a Românilor. Atmosfera severă şi obiceiurile patriarhale ce stăpînesc, prin tradiţiune, viaţa monotonă în familiile princiare, nu se potriveau cu firea impulsivă, neastâmpărată şi contradictorie a frumoasei copile cu ochi albaştrii, care s'amesteca cu drag în jocurile nevinovate ale tovarăşelor ei din sat - păcat care n'a rămas nepedepsit - şi rătăcea voioasă prin pădurea din dosul Castelului Neuwied şi prin codrii din Monrepos, însoţită de fidelul ei Mentor. (…) Educaţia M. Sa şi-a făcut-o în casa părintească, având de instructori femei şi bărbaţi cuminţi. Cunoştinţele şi le-a îmbogăţit prin dese călătorii în Anglia, Francia, Elveţia, Italia, Rusia şi Suedia. A petrecut timp mai îndelungat la curtea din Berlin - unde s'a întîlnit pentru prima oară cu tânărul principe Carol de Hohenzollern. Se povesteşte că alergînd odată, după obiceiul Ei, pe scări la vale, era să se prăbuşească dacă n'ar fi cuprins-o în braţe principele.”
Povestea nunții Prințesei de Wied cu Domnitorul Carol al Românieiși a călătoriei către țara de adopție este relatată în continuarea articolului publicat în 1904în revista „Luceafărul”: “Anul 1869 împlini visul unei femei şi idealul unui neam. Norocul, întovărăşit de voinici de nuntă, bătu la poarta castelului din Neuwied, care de multă vreme n'avuse parte de zile vesele. Principesei Elisabeta îi sosi un mire mândru şi voinic, venit din ţările albastre ale răsăritului, şi toamna, când copacii, prietenii Ei, îşi scuturau verdeaţa ofilită, la 15 Noiembrie, se porni alaiul de nuntă, care însenină cu făclii de fericire şi voie bună tot cuprinsul ţinutului, îndrăgit de stăpâna lui, ce acum pleca departe, departe. Feciori de împăraţi, crai mulţi din multe părţi, crăiese mari şi oameni din neam ales au fost părtaşi, ba cu graiul, ba cu slova, la bucuria însurăţeilor, urându-le zile bune şi roditoare în vlăstare. La 15 Noiembrie plecară, după grelele clipe ale despărţirii udate de lacrimi, spre ţara Domnitorului Carol, pe care Principesa Elisabeta n'o cunoştea, numai din auzite. În Viena fură întîmpinaţi cu multă dragoste de curtea împărătească. De aici, pe vaporul ‹‹Francisc-Iosif›› au plecat, însoţiţi de murmurul lin şi maiestos al apei, pe Dunăre la vale. Ajunşi la Porţile-de-Fier, străjile ce păzesc cu credinţă şi cu severitate pleşuvă hotarul ţării lui Mircea cel Bătrân, unde apa se sbuciumă strâmtorată de pumnii colţuroşi ai pietrii, vaporul se furişează domol printre năpraznicile stânci, iar Doamna cu gând străin clipeşte nedumerită din genele-i frumoase, roindu-i în minte tainele Rhinului rămas acasă.”
Pentru prima oară a pășit viitoarea Regină Elisabeta a României pe pământ românesc în Drobeta Turnu Severin: “Deodată orisontul e mai larg, ceriul mai albastru, faţa apei mai lucie, haina pământului mai verde şi ochii Domnitorului mai senini, mai veseli. Țara şi-a văzut Stăpânul şi Stăpânul Țara. În Turnu Severin, oraşul bogat în măriri străbune, unde înainte cu 3 ani Principele Carol călca pentru întâia oară pe pământul României, se coborî şi acum, pentru un ceas două, cu tânăra lui soţie. Venise în calea tinerei părechi stăpânitoare puhoi de lume românească, coborâtă de prin curmăturile dealurilor, sosită de pe întinsul câmpiilor, ca'n bubuit de tunuri, în ploaie de flori, în chiote de bucurie şi 'n vesele urări de bună sosire, să se 'nchine frumoasei Domniţe. Carmen Sylva aici avu pentru prima oară prilejul să-şî desfăteze ochii în pitoreştile costume a femeilor oacheşe din ţară, pe care mai târziu le-a introdus chiar şi în saloanele Curţii regale. Aici, la prima întâlnire cu supuşii Ei blânzi şi «melancolici», i s'a dat să vadă puterea de însufleţire şi admiraţie sinceră a neamului românesc, de a cărui primire poetică şi sgomotoasă a rămas încântată.”
Călătoria înspre București a continuat tot la bordul vaporului ‹‹Francisc-Iosif››: “De aici părechea princiară şi-a continuat călătoria pe Dunăre până la Giurgiu. Aici Domnitorul Carol îi pregăti o neaşteptată surpiză principesei. Calea de la port până la gară au făcut-o în «poşta română», trasă de opt cai bueștrii, împodobiţi cu flori şi călăriţi de voinici chipeşi, în costum naţional, cari sburau cu rădvanul transformat într'un paradis călător. Zâna de pe malurile Rinului zâmbea graţios de după flori şi era fericită. I se părea că a ajuns pe tărâmul unei ţări din poveşti, unde sub cerul limpede totul e senin şi mândru, însăşi viaţa e numai poesie. În Bucureşti, părechea regală în mijlocul aclamaţiunilor urcă pe dealul Metropolieî ca, după obiceiul străbun al ţării, să fie binecuvântaţi de Mitropolitul Țării. În aceiaşi zi se cununară 50 de părechi tinere, din deosebitele judeţe; un simbol frumos, prin care fericirea ţării se încopcie de cea a casei domnitoare. Pe când clopotele sunau pentru a vesti tuturora sosirea Doamnei, iar prin aer răsunau entuziastele salutări a poporului, îmbrăcat în haine de sărbătoare, părechea princiară intră în modestul palat, o casă fără turnuri şi podoabe multe. Bătrânele de la ţară îşi făceau semnul crucii petrecând-o cu ochii şi murmurând: «D-zeu să binecuvânteze sufletul, inima şi sânul Voivodesei, că e tânără şi frumoasă şi n'are de ce să fie rea.» O deputaţiune de dame din capitală se grăbi a duce Principesei, în semn de amintire a acelei zile frumoase, o Diademă scumpă. O primire mai splendidă şi mai poetică nici în poveşti nu-ţi poţi socoti. Astfel se sfârşiră zilele de nuntă ale Carmen Sylvei, prin cari unei femei dornice de muncă i se deschise un larg teren de activitate, iar ţara Românească îşi văzu împlinită ultima dorinţă a Divanurilor Ad-hoc, zămislită înainte cu douăzeci de ani, în mijlocul unei însufleţiri tot aşa de mari.”
Ceea ce a uimit-o pe viitoarea regină a fost modestia Palatului domnesc, amenajat într-o veche casă boierească. Regele Carol I, preocupat mai mult de problemele țării, nu avusese încă timp pentru a-l face confortabil. Casa era umedă și igrasia suia până la primul etaj. Interesante sunt notele de mai târziu ale Reginei Elisabeta, în care evocă, ușor amuzată, impresiile avute cu ocazia ceremoniei de primire defășurate la Palatului domnesc: “Piața mare a metropolei, unde a trebuit să mă opresc, era în întregime acoperită cu un baldachin roșu, ceea ce arunca o lumina fantastică asupra tuturor personajelor adunate acolo ca să mă primească, asupra togilor roșii ale Curții de casație, asupra veșmintelor sacerdotale ale mitropolitului și episcopilor, toți cu bărbi mari, albe sau cenușii. Patruzeci de perechi au fost căsătorite pe loc, cu această ocazie. Toate miresele purtau fir de aur în chip de văl...
- Iată palatul! - mi-a spus Regele.
- Unde? - am răspuns.
- Chiar acesta în care intrăm! - zise el zâmbind.
Am înțeles atunci că suveranul face palatul, la fel cum o piatră într-un câmp poate deveni un altar."(fragment din volumul “În jurul exilației la Sinaia, Bucuresti, Veneția - Pierre Loti, Carmen Sylva” – care include texte selectate de Alain Quella‑Villéger)
Au urmat aproape 50 de ani în care Regina Elisabeta a României s-a pus în slujba poporului român și a țării care a adoptat-o. Iată cum își rezuma viața, cum nu se poate mai bine, la persoana a III-a, prima regină a României: „A fost odată o regină bună, care voia să aline toată suferința pe care o vedea în lume. Dar oricât de mult bine făcea, cu atât mai mult i se părea că lipsurile se adâncesc”.
Citește și: Carmen Sylva - O salată regală
Surse:
- articolul Carmen Sylva– semnat Oct. C. Tăslăuanu - publicat în numărul din 15 ianuarie 1904 al revistei „Luceafărul”
- Alain Quella‑Villéger - În jurul exilației la Sinaia, Bucuresti, Veneția - Pierre Loti, Carmen Sylva, editura Vremea, 2016)