Vizita pe care o vom face azi în Bazargic nu este prima “plimbare” pe care o facem prin locurile pline de farmec ale României Mari din perioada interbelică. Însoțind reporterii interbelici am vizitat împreună Turtucaia – oraşul pictorilor , am ascultat câteva dintre poveştile insulei dispărute – Ada Kaleh sau am aflat despre femeile cu crucea tatuată în frunte din Cadrilaterul românesc.
 |
| Vedere din Bazargic |
Bazargicul românesc de altădată – Tolbuhin în perioada 1940 -1989 şi Dobrič astăzi – este situat la 37 de kilometri de frontiera de azi a României. În perioada interbelică Bazargicul a fost capitala fostului judeţ Caliacra. Localitatea este una cu o istorie zbuciumată: în secolele al IV-lea - al şi al III-lea î.e.n teritoriul de azi al oraşului a fost locuit de traci; în secolul al VII-lea în această zonă încep să se stabilească bulgarii – dar aceştia sunt alungaţi de invaziile pecenegilor din secolul al XI-lea.Oraşul a fost reînfiinţat în secolul al XVI-lea de către Hacioğlu Pazarcik, cel care i-a dat şi numele. În 1878 oraşul devine parte a Bulgariei şi primeşte pentru prima dată numele de Dobrič. Parte a Cadrilaterului, Bazargicul a aparţinut României între anii 1913 şi 1940 – an în care a redevenit bulgar. Să pornim acum la drum înspre Bazargicul încă românesc în anul 1939, însoţiţi de V. Gheţea, fost reporter al revistei “Realitatea Ilustrată”:
De la Medgidia la Bazargic
“Fără să vreau, iată-mă la drum. Ştiu atât că a trebuit să schimb trenul Bucureşti - Constanţa la Medgidia. Şi amintesc de această gară, deoarece adevărata excursie în ţinuturile cu climă orientală aici începe. Destul de obositor, după 5 ore de drum, să schimbi trenul – şi asta la 5 dimineaţa.
Medgidia. Nu interesează oraşul ci gara. Foarte rece. Nimic atractiv. Câţiva turci hamali, un peron descoperit şi un câmp deschis, în faţă. Trenul soseşte cu întârziere. Noroc că nu are prea multă lume de luat. Câţiva negustori, 5-6 soldaţi şi două tinere fete, destul de obosite dar vesele.
 |
| Dernir, un vănzător de seminţe din Bazargic |
Pentru omorârea timpului, căci trenul nu mai venea, am cumpărat de la bufet seminţe. Deocamdată am crezut că n’am ce face, dar mai târziu am aflat că a mânca seminţe pe stradă, la spectacole şi la restaurant e la modă. La Bazargic toată lumea mănâncă seminţe. Trenul mult aşteptat a sosit. Nu prea impozant, dar nou vopsit în culoarea verde. Ca un şarpe se târa pe şinele paralele, tăind în două câmpia Dobrogei. Deziluzia veni repede. Trenul mergea foarte încet şi căldura începuse. În fine, la ora 10:30 coborâm în gara Bazargic...”
„Tinerele mele însoţitoare m’au asigurat doar atât: “în Bazargic se petrece bine“. Deci, cu această impresie am coborât în gară şi cu primul birjar am intrat în oraş. În Bazargic nu există tramvai sau taxi. De multe ori, nefiind trăsuri, te mulţumeşti să o iei apostoleşte. De la gară, un boulevard destul de lung şi prost întreţinut te conduce în centru. Natural. Te aştepţi la un “centru” puţin stilat, un centru care să facă faţă lucrurilor. Deloc. O moschee veche şi cocoşată străpunge cerul albastru cu turnul ei. În plin centru e o baie comunală cu amestec de mănăstire. Mulţumit de faptul că bazargicenii au dat loc de frunte curăţeniei, mai trec cu vederea; dar baia aceasta datează de vreo 600 de ani şi tot primitivă e. N’are duş, n’are cazane, doar câteva pietre încălzite pe care te culci şi câţiva inşi care aruncă cu apă pe tine. Baia a fost construită de turci...
 |
| Moscheea din Bazargic în 1939 |
Centrul Bazargicului se mărgineşte la o întretăiere de mai multe străzi, fără nici o importanţă. Şi totuşi Bazargicul e un oraş frumos. Frumos nu prin luxul şi noua arhitectură adoptată, ci prin farmecul oriental, încă nepierdut. Viaţa de veselie şi amor se reduce la vizitarea câtorva restaurante, care în timpul verii îţi servesc băutură caldă. La Bazargic fiind lipsă de apă, e normal să nu fie nici gheaţă.”
O seară în Bazargic
“O lume cosmopolită îmbogăţeşte populaţia acestui oraş. Turci, bulgari, tătari, ruşi, armeni, prea puţini evrei şi peste 50% români. Totuşi, spre seară, strada îţipare o babilonie. Nu înţelegi nimic. Însoţit de câţiva reprezentanţi ai condeiului din localitate, am început să fac cunoştinţă cu oraşul Bazargic. Prima dată e prea puţin atrăgător, stil oriental, dar mai târziu îţi devine simpatico. Iar seara – pe la ora 8 – am început să-i simt farmecul. În Bazargic, pe strada principală ce duce la grădină, te poţi aştepta să întâlneşti pe stradă de la cuconiţa cea mai cochetă şi mai stilată, până la bătrânul turc ce-şi duce oile şi purceluşii la apă (…).
 |
| Moscheea din Bazargic desen de H. de Bearn |
Viaţa acestui oraş, care-i o învâlmăşeală de orientalism şi de occidentalism, îţi prilejuieşte momente de distracţiune. Cele 2-3 localuri din centru cu lumea cea mai selectă îţi oferă o bere rece şi un şpriţ cumsecade mai ales, seara când începe să cânte orchestra rusească, iar Lola, simpatica diseusă, apare pe scenă. Restaurantul “Central” e singurul refugiu, unde Iordache, simpaticul chelner, ştie ce să servească. Dar oraşul – la periferie – avea aspectul că plânge. Vaietul acela turcesc, casele de pământ joase, viaţa dezordonată, dădea impresia că e în veşnic doliu. Bazargicul plânge. Bazargicul – la “Central” – râde.” (V. Gheţea – articolul “Bazargic, oraş oriental”– publicat în „Realitatea Ilustrată” - numărul din 15 august 1939).
La o cafea cu Colea Ciumetti
Îl vom părăsi acum pe reporterul V. Gheţea şi vom merge să bem o filigeană de cafea şi să facem puţină politică împreună cu mai vechiul nostru prieten Ion Tic – reporter al “Ilustraţiunii Române” şi cu Cola Ciumetti - un “perseverant luptător al cauzei naţionale”:
 |
| La o cafea cu Colea Ciumetti |
“La Bazargic, la cafeneaua care-mi oferea o filigeană cu cafea amestecată cu năut prăjit, fac cunostinţă cu Cola Ciumetti, “preşedintele legionarilor", adică al coloniştilor macedoneni. Cola Ciumetti, avocat în Bazargic, este desigur cel mai reprezentativ dintre macedonenii stabiliţi la noi şi în acelaşi timp cel mai vajnic şi mai perseverant luptător al “cauzei naţionale". A venit în ţară acum nouă ani, transplantând din meleagurile macedonene focul sacru al românismului, cu acea dragoste, cu acel cult care-l face cu drept cuvânt fruntaş între fruntaşi.
Ce a făcut Cola Ciumetti în Macedonia, a rămas desigur în istoria sbuciumată şi luminoasă a fraţilor noştri, de atâtea ori înfrăţiţi cu moartea. Ce face acum, în România, este cu atât mai demn de admirat cu cât acest mare român luptă zi de zi pentru fraţii lui macedoneni, împotriva tuturor greutăţilor, mizeriilor, ameninţărilor care, bine înteles, nici nu-l descurajează, nici nu-l sperie. Editează o gazetă a coloniştilor şi prezidează societatea lor cu sediul în Bazargic. Stă de pază la toate încercările multiple, felurite şi îndrăzneţe ale iridentei bulgare, care pare a avea în acest Bazargic un centru important. Cola Ciumetti ne vorbeşte cu însufleţire de româneasca operă a colonizării, de sprijinul necondiţionat pe care ar trebui să-l dea toate partidele, de problemele mari macedonene “care au mai rămas încă deschise":
- Îndeosebi - adaogă Cola Ciumetti - avem o chestiune a loturilor, pe care bulgarii le cumpără de la emigranţii turci. Înţelegeţi interesul nostru de a reda acest pământ românesc românilor. Bulgarii, ajutaţi de băncile lor iridentiste, încearcă să acapareze acest pământ. Ar trebui ca guvernul, prin orice mijloace, să oprească această criminală înstrăinare, cu atât mai mult cu cât are la îndemână dreptul de preempţiune.
- Credeţi că ar mai putea veni mulţi macedoneni ?
- 1500 de familii macedonene aşteaptă cu înfrigurare ceasul în care să poată păşi în Cadrilater. Ele au însă nevoie de pământ şi noi n'avem încă convenţii pentru schimbul de colonişti, cum au grecii, turcii şi bulgarii, ale căror guverne lichidează şi partea materială a problemei.
Fruntaşul macedonean ne vorbeşte apoi de scopurile societăţii “legionarilor" pe care o prezidează şi de diferitele aspecte ale Cadrilaterului românizat.
- Problema colonizărilor se integrează de minune în marea şi indisolubila operă a celor care au înfăptuit unitatea noastră naţională. De aceea ea depăşeşte cadrul preocupării izolate a diferitelor partide politice. Acesta este motivul pentru care cerem tuturor cârmuitorilor să privească problema dintr'un singur unghi: acela al intereselor curat româneşti. Şi nu ne putem plânge că partidele politice, toate la un loc, privesc altfel problema.” (Ion Tic– articolul “La marginea cadrilaterului” – “Ilustraţiunea Română” - numărul din 29 august 1934).
Voi încheia cu un scurt istoric al acţiunii de colonizare a Cadrilaterului cu colonişti româno-macedoneni din perioada interbelică: “Deşi primele mişcări pentru colonizare s'au pornit din regiunile Veria, Meglenia şi Vodena ale Macedoniei greceşti, primii colonişti n'au venit de aici, ci tocmai din Albania, din comuna Pleasa. Încă din August şi-au făcut apariţia, venind cu trenul, un număr de vreo 70 de familii, care au fost îndreptate spre jud. Durostor, alegându-şi ca loc de aşezare punctual Susurluc, aşezat în plină câmpie, lângă nişte fântâni cu apă. Acolo se ridică acuma frumosul sat Frăsari, una din cele mai importante aşezări de colonişti din jud. Durostor. Cam în acelaşi timp, alte familii de colonişti se aşezau în comuna Cocina. Aceşti colonişti se aflau în ţară încă de prin anii 1912-1914. Luptători de frunte, ei fugiseră în Ţară la apropierea armatelor greceşti de ţinuturile Megleniei, ştiind că dacă nu vor face astfel vor fi executaţi. Astfel a păţi Vani Kima din Liumniţa, spânzurat în mijlocul comunei în anul 1912.
 |
| Colonistă din Cadrilater tatuată cu o cruce în frunte |
Mai mult ca oricare alţii, dânşii aveau drept la ocrotirea Statului român, căci fuseseră cei mai aprigi luptători dincolo. Veniţi în ţară, mai toţi făcuseră ca voluntari campania din 1913 din Bulgaria, apoi aceea din 1916-1918. Unii dintre ai lor au căzut chiar pe câmpul de luptă. Mulţi poartă decoraţia Virtutea Milliară cu spade.
Aceşti bărbaţi viteji duceau o viaţă grea în Bucureşti ca salahori sau mici negustori. Ei au fost îndreptaţi spre Cadrilater, unde şi-au regăsit rostul lor vechi de plugari neîntrecuţi.” (C. Noe - articolul “Colonizarea Cadrilaterului” – publicat de revista “Sociologie românească” - numărul din aprilie-iunie 1938).