Fiind mereu în căutarea unor “instantanee” culese din cotidianul lumii interbelice, am fost încântat să citesc un articol despre un "club din alte vremuri”. De fapt este vorba despre o sală de dans în care - fără să aibă parte de luxul localurilor “din centru” şi nici de refrenele la modă cântată de celebrele jazz-band-uri ale vremii – se întâlneau şi dansau bucureştenii de rând. Cei mai noi dintre bucureşteni, de fapt… Articolul este însă mai mult decât o simplă relatare a unei zile de duminică petrecută la “complet” – pentru că aşa se chema salonul de dans. E şi o dulce-amară poveste despre dezrădăcinare. O poveste a celor care şi-au părăsit satul natal – din care alte motiv decât lipsa mijloacelor de trai? – şi care au plecat la Bucureşti să îşi caute un rost. O poveste a dezrădăcinarii care se tot repetă…
“De ce toate Mariţele, Ilenele sau Saftele, care în casele noastre domnesc peste lumea măruntă a cratiţelor, a măturilor şi a scării de serviciu, la apropierea binecuvântatei Duminici, încep să trepideze de o viaţă nouă, nu mai pot sta locului, sunt gata să explodeze în plânsete sau invective dacă vreo cauză neprevăzută le întârzie în serviciu? Pentru aceste umile roabe albe ale gospodăriilor noastre, Duminica e ziua feerică a libertăţii, când îşi pot întrebuinţa timpul numai după fantezia lor, când îşi pot întâlni neamurile, când pot reconstitui, în centrul oraşului tentacular, o atmosferă intimă, ca acasă. Pentru ca să fie desăvârşită “culoarea locală”, un negustor igenios, cunoscând nostalgia servitoarelor şi servitorilor noştri după locul lor de baştină, a creat în inima Bucureştiului, un local special pentru ei.
 |
| Idilă la "complet" |
E un imens hambar de scânduri, situat lângă fostele Hale Centrale, unde în fiecare Duminecă se întâlneşte mai toată populaţia domestică a Capitalei. În vasta sală de lemn, decorată cu ghirlande de foiţă tricoloră, se înghesuie dansatori ciudaţi, care se sucesc pe loc, într-un soi de dans personal, în jurul unui taraf de lăutari, care îi trag îndrăcit cu arcuşul. Mariţele noastre, azi în haine de gală, cu cămeşi albe scrobite, cu fuste bătute în fir, înfoiate, se lasă strânse bine în braţe de voinici mai mult sau mai puţin respectuoşi, care profită de înghesuiala excesivă. Dansatoarele chicotesc gâdilate şi pleznesc în şagă cu dosul palmei peste obrazurile înfierbântate ale partenerilor îndrăzneţi. Taraful de lăutari care e aproape stâlcit de gloata dansatorilor, are un repertoriu din cele mai variate. Dansatorii, fiecare din altă regiune - cer cântecele cele mai ciudate - aşa cum le-au auzit cântate de vreun Lae Chiorul, lăutarul din satul lor. Lăutarii se execută, şi, pe rând, toată lumea e satisfăcută...
 |
| De la horă... |
Ca să intri în sala de dans trebuie să plăteşti 10 lei la intrare. Nu există alt bufet, aşa că cei care obosescsau li se usucă gâtlejul, trec la cârciuma de alături unde dau pe gât o duşcă de rachiu verde de izmă, ca să prindă puteri. Când rachiul verde începe să-şi ridice aburii spre creier, sala se transformă într-o reuniune de familie. Dansatorii îşi schimbă partenerele, le învârtesc până încep să ţipe şi veselia e în toi când numărul păhărelelor de rachiu e direct proporţional cu cel al tururilor de dans. Afară, ca să nu plăteasca taxa de intrare, stau cei mai în vârstă, care au venit aici, la petrecerea tineretului, ca să mai afle ceva de acasă.
- Ai auzit, cumătre Marine, că lui Nae al Lixandrei i-a crăpat ghiţica a bălană?
 |
| ...la ceardaş |
Pe chestia “ghiţicei" se vorbeşte ceasuri întregi, se comentează şi toţi aceşti ţărani sfătoşi, care au fost rupţi de necesităţile vieţii de treburile lor gospodăreşti, caută pentru câteva ore să-şi dea impresia că nu se mai ocupă de ciudatele însărcinări ce le capătă de la patronii lor orăşeni.Şi în timp ce aceştia păstrează viu dorul de colţişorul lor de pământ părăsit, tineretul din şopronul de dans a încins o bătută generală care ridică praful din scânduri până la tavan.
Fiecare cântă ce-i trece prin cap, chiuind unii “Pe şoseauadintre vii”, alţii “Două lemne, două doage". Petrecerea la “complect" e acum în toi. Peste câteva minute va degenera într'un amestec cumplit de dansatori, ca apoi să se transforme într’o învălmăşală de bătături călcate. Femeile vor ţipa ca la baie, pumnii, obişnuiţi să mânuiască secera, se vor repezi ca proiectilele, capetele vor suna troznite ca dovlecii. Pricina bătăii obligatorii de la urmă nimeni nu o cunoaşte. Dar e fatală ca şi rachiul, ca şi muzica, ca şi dansul.
Luni, în zori, un bătrân filozof va mătura salonul de praf şi în mormanul de gunoi, printre măselele scuipate şi beţele smulse, va găsi stâlcită şi floarea viorie ce i-a pus-o Ion, Mariei în păr şi s'a pierdut la înghesuială.”
Sursa: articolul “Duminica, la complet” - semnat “Rex” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 9 decembrie 1936– citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureștilor