“D-l Ionel Teodoreanu este unul dintre cei mai remarcabili scriitori a generației noi. D-sa a cucerit un loc de seamă în literatura zilei, prin poemele în proză de o rară bogăție în imagini care au apărut în Însemnări literare și în Viața Românească” – nota revista ”Ilustrația Săptămânală” în numărul din 15 decembrie 1923. Să precizăm că Ionel Teodoreanu(nume complet Ioan-Hipolit Teodoreanu, n. 6 ianuarie 1897 - d. 3 februarie 1954) avea în acel an doar 26 de ani și că marele său succes, ciclul de romane care alcătuiesc celebra trilogie “La Medeleni”, nu fusese încă publicat. Începând din 1924, Ionel Teodoreanu a început să publice succesiv în revista “Viața românească”, până în anul 1928, fragmente din cele trei volume ce compun „ciclul Medelenilor”. Trilogia include romanele: Hotarul nestatornic (publicat în 1925), Drumuri (publicat în 1926) și Între vânturi (publicat în 1927).Ciclul de romane „La Medeleni” a avut un succes de public și de librărie nemaiatins până atunci de nici un scriitor român .
Scriitorul a devenit celebru. Frumos şi melancolic, Ionel Teodoreanu a stârnit nenumărate pasiuni printre reprezentantele sexului frumos, fiind deseori asemănat cu celebrul tenor Nicolae Leonardși fiind numit “Rudolf Valentino al Balcanilor”: „Succesul enorm s'a produs în cursul apariţiei Medelenilor, acea grandioasă frescă în care, înmuind penelu-i prodigios pe un şevalet încărcat de toate combinaţiile coloristice, a zugrăvit cu vorbe, în tonuri însorite, copilăria şi adolescenţa. Nu voi uita niciodată gestul fiicei unui moşier, când îmi arăta, teatral, o raclă aurită în care odihneau legate în piele şi'n panglice seria Medelenilor, cu o inscripţie deasupra: „Aici doarme copilăria mea". De asemenea, cele două dudui care-au vărsat lacrimi multe când au închis paginile în care Olguţa era omorîtă de autor, şi pe care lacrimi le-am cules într'o batistă şi am arătat-o domnului Teodoreanu. În leagănele şi în cataloagele grădinilor noastre de copii, vei găsi acum foarte multe nume împrumutate de la Dănuţ, Olguţa, Monica.”
Tot atunci s-au născut și cele două nedumeriri ale cititorilor volumelor care compun trilogia “La Medeleni”: dacă romanele reprezintă o „scriere autobiografică” și “chestia analogiei Dănuț - Ionel Teodoreanu”. Răspunsul la aceste întrebări îl găsiți în interviul acordat de Ionel Teodoreanu scriitorului Nicolae Crevedia, publicat în revista “Universul literar”, numerele din 29 iunie 1930și 6 iulie 1930:
Ionel Teodoreanu despre Capitala Moldovei
„Descinsesem în gara Iaşi după 16 ore de călătorie plină de riscuri din cauza apelor revărsate. O trăsură, mică aproape cât cărucioarele acele cu care guvernantele duc copiii bogaţi la promenadă, m'a dus în Fundătura Buzdugan la locuinţa domnilor fraţi Teodoreanu care trebuiau să-mi dea cheile cu care să descui porţile zăvorâte ale scriitorilor cu domiciliul în Capitala Moldovei. (...) Când am hotărât ceasul convorbirei, domnul I. Teodoreanu mă aştepta în camera lui Păstorel. Era îmbrăcat în faimoasa bluză rusească neagră şi bine dispus. A sărit ca un pui de cerb în mijlocul patului şi a încrucişat picioarele:
- Desideratele criticei dau de multe ori rezultate comice. Nu ştiu dacă dumneata cunoşti „L'épithalame” de Jacques Chardon. Ei bine, când a apărut, critica a spus: e o carte bună, dar e lucrată halandala; trebuie purificată. Autorul a prelucrat volumul în sensul sugestiilor acestora. Aceiaşi critică a spus apoi că e o carte bună, dar lucrată... searbăd!
- Îmi vorbeaţi adineaori de Iaşi cu o oarecare nemulţumire...
- Capitala Moldovei e în plină decădere. E un adevărat exod al scriitorilor şi intelectualilor ieşeni spre Metropolă, spre Bucureşti. După Unirea principatelor, decăderea aceasta era de natură strict economică; din punct de vedere intelectual era într'o situare priitoare. Dovadă, mişcarea Junimei, mai apoi a Vieţii Româneşti ş.a. Centrul de greutate politic mutându-se la Bucureşti, oraş ce da loc de-acum la o desfăşurare de viaţă balzaciană, laşul s'a purificat treptat de toate energiile. În ultimul timp a devenit un fel de bâlci. Un fel de ceată de furnici răsboinice. Din alt punct de vedere, liniştea, pacea, împrejurimile lui frumoase dau impresia unei cetăţi benedictine în care nu mai pulsează decât energia spirituală, energia visului. Viaţa bucureşteană are o mişcare centripedă, mergând dinafară spre interior, creator de valori spirituale. După răsboi, a apărut şi în Bucureşti un public cu veritabile înclinări spre cele spirituale. Am asistat de multe ori la conferinţe şi am observat cum publicul sesiza fiecare nuanţă, oricât de subtilă, fie prin aplauze, fie prin alte gesturi. La Iaşi, cum spune Péladan, s'a stabilit între public şi creator acel jeu de pomme: amândoi stabilesc un perfect echilibru de înţelegere reciprocă. Şi scriitorul găsind înţelegere şi acel mediu prielnic creaţiei, e invitat să se dedea cu mai multă râvnă preocupărilor lui de artă. Când nu există acest public, ratarea scriitorului nu e departe.
- Cum explicaţi exodul acesta spre Bucureşti?
- E un fenomen foarte curios. De vreme ce în Apus oraşele de provincie sunt adevărate focare de intelectualitate, la noi după laşi, oraşe ca Galaţii, Constanţa, Craiova, Chişinăul ş.a. sunt aproape nule din acest punct de vedere. Există oarecare animaţie la Cluj şi la Cernăuţi. Metropola noastră atrage prin nucleele de cultură pe care le are, prin profesorii care locuiesc acolo, muzee, biblioteci; dar mai ales prin ritmul acela de viaţă intensă cu care pare a se fi deprins nervii contemporanilor.”
Cum și unde își scria romanele Ionel Teodoreanu
„- D-voastră v'aţi gândit să vă mutaţi la Bucureşti?
- Aparent n'aş avea nici un motiv să rămân aici.
- Poate că tocmai această atmosferă patriarhală vă e prielnică scrisului.
- Tocmai de asta spun. N'aş avea de ce, întrucât eu nu scriu decât vara, pe care mi-o petrec aiurea, nu în Iaşi. Propriu zis, vilegiatura nu prea constituie pentru mine prilej de odihnă.
- Ce preferaţi: marea, muntele, străinătatea?
- Toate, în egală măsură sau poate mai puţin marea. E cald şi scrisul merge anevoie. Aşa, eram anii trecuţi la Constanţa. Locuiam în acelaşi imobil cu prietenul Cezar Petrescu, care de asemenea scrie mult vara. Ca să putem lucra, ne desbrăcam foarte sumar, aşterneam câte o pătură pe duşumea şi cu călimara alături scriam lungiţi pe jos ca acei ofiţeri care făceau rapoarte sau dau ordine pe front ascunşi în măşti de apărare. Cezar Petrescu o ducea prost de tot în această privinţă, fiind gras. Nici aici nu puteam însă scăpa de curiozitatea publicului care voia să ne vadă. Apăream din când în când aşa rufoşi cum eram, la fereastră. Femeile îşi făceau cruce ca de cine ştie ce arătări antideluviene.
- Dar de cetit când cetiţi? Aveţi o lectură vastă.
- Citesc încă din copilărie. Am început cu haiducii, cu fermecătoarele “O mie şi una de nopţi", cu Sherlock Holmes, cu romanele lui Jules Verne. Pe când eram în cursul superior al liceului m'am mutat de acasă la nişte bunici ai mei. Cunoşteam destul de bine viaţa, sporturile şi petrecerile mă aduseseră într'o stare de blazare. M'am hotărât să mă retrag din lume. Mi-am tuns părul, am abandonat toate costumele elegante sau cel puţin cochete şi m'am aşezat pe citit. Am citit în vremea aceea atât de mult că mă mir că nu am orbit până acum sau că nu port cel puţin ochelari. Acum, deşi luat de vârtejul atâtor preocupări, găsesc destul timp să mă pun la curent cu noutăţile literare străine şi indigene.
- Și pe care autori străini îi preferaţi?
- Bineînţeles, mai întâi pe toți cei mari a căror admiraţie ți-e parcă impusă. Iubesc mult pe Alain Fournier; ador de la vârsta de 13 ani pe Rudyard Kipling şi-l aplaud cu aceeaşi copilărie tumultoasă pentru Kim, cea mai încântătoare poveste în plină realitate, pentru cele două volume ale junglei şi pentru unele din nuvelele lui.
- Citiţi englezeşte?
- Nu, în traducere franceză. Un poet pe care l-am citit şi gândit de-a dreptul în tot straniul şi toate mirările ce răsar noaptea din cele mai adânci tăceri ale fiinţei, de-acolo de unde parcă vin vaiete de buhuc şi tăceri de mări, este Rainer Maria Rilke. Pe acesta îl savurez în original.
- Dintre ruşi?
- Fraţii Karamazov, Les Possèdès, Les Messieurs Golovleff, Salticov-Scedrin ş.a.
- Dar dintre scriitorii noştri?
- Preţuiesc mult pe Sadoveanu şi Arghezi. Stimez activitatea culturală ce se desfăşoară la Bucureşti şi admir lupta pe care o dă Cezar Petrescu pentru a defini fizionomia socială a epocii noastre. Tuturor celorlalţi scriitori care muncesc astăzi, le aduc aci la toţi salutul meu frăţesc.”
Garabet Ibrăileanu – personaj în “La Medeleni”
„- Ai văzut cum trăieşte criticul Ibrăileanu: numai noaptea, ca buhnele şi ca stelele, înconjurat de fumul tutunului şi împrejmuit de cărţi ca şi Silvestre Bonnard care-i spunea atât de dulce notarului său: Amilcar, roi somnolent de la cité des livres. Profesorul Ibrăileanu nu este, cum se crede, un desarticulat în viața socială. De la viața socială el a abdicat voluntar părândui-se mai greţoasă şi mai scumpă meditarea vieţii între patru pereţi. Cred că şi-ar fi putut valorifica personalitatea, fie în politică, fie în orice alt domeniu şi cu destul de multă strălucire. Dar încă din tinereţe s'a mărginit la profesorat; n'a dorit nimic altceva. A refuzat statornic şi demnităţile politice şi toate celelalte demnităţi. De curând i s'a oferit un scaun la Academia Română; l-a refuzat, preferând scaunul din faţa biroului său. Şi-a închinat energia şi cea mai mare parte a anilor „Vieţii româneşti", revistă care a fost orăcăită de broaşte şi lătrată de câini, dar ocrotită în schimb de stelele unui ideal. Iar acum în urmă, bolnav, neajutat de nimeni, a întreprins o faptă culturală ce socot că e tot atât de importantă pentru Români, ca desrobirea Sfântului Mormânt pentru creştinătate: a încercat să redea posterităţii textul integral al poesiilor lui Eminescu. Noi, urmaşii marelui poet, cu o inconştienţă savuroasă, nu pierdem niciodată prilejul să anatemizăm pe contimporanii lui care l-au lăsat să moară de foame, care i-au ucis trupul. Dar nu ne-am întrebat niciodată: noi ce-am făcut pentru nefericitul Eminescu? Nu i-am ucis noi sufletul, lăsând ani de-a rândul ca versurile lui să fie măsluite sau alterate, fie de editori nepricepuţi, fie de alţi critici căzuţi în erori grave de interpretare? Românul care a reparat această ruşine şi care ne-a reabilitat în faţa viitorimii, este acest om singur, care curăţind textul de sgură și rugină, a făcut cea mai măreaţă faptă culturală a epocii.
- Directorul revistei „Viața contimporană'' din Medeleni, nu e altul decât domnul Ibrăileanu...
- El este, desigur. În volumul II al Medelenilor.
- Ce spunea când l-а citit?
- Făcea haz. Un punct delicat a fost acela unde vorbesc de fobia lui pentru microbi. Spuneam acolo că microbii sunt un pretext, când în realitate, dânsul vrea ca prin mijlocul acesta să-i ţie mai la distanţă pe oameni. (...)”
 |
Despre „La Medeleni”
“- Să mai vorbim despre gloriosul triptic al Medelenilor. Ce-aţi avea de obiectat criticei ce vi s'a făcut?
- Îmi vine în minte reflecţia lui Rilke despre Rodin – “...car la gloire n'est finalement que la somme des malentendus qui se forment autour d'un nouveau". Răsunetul iscat în jurul Medelenilor şi pe care dumneata, c'o politeţe rabelaisiană, îl numeşti glorie, are particularităţi umoristice. De pildă, după apariţia întâiului volum, critica românească a luat act că un tânăr scriitor, încă necotat cu valută forte la bursa criticei, a avut un succes de tiraj ce depăşea în viteză toate succesele precedente. Critica explica această izbândă prin prezenţa elementului sexualitaţii. Ori - risum teneatis – acest element afrodisiac nici nu există în primul volum. Abia în cel de-al doilea intervine într'o măsură destul de generoasă, corespunzând fireşte conformaţiei sufleteşti şi fiziologice a oricărui om tânăr. Cu volumul al treilea, creindu-se în mod arbitrar echivocul Dănuţ - Ionel Teodoreanu. Critica binevoitoare a găsit că succesul cărţilor mele se datoreşte... seducțiunilor fizice. Am avut într'adevăr reputaţia acceptată şi propagată de tineretul feminin că sunt un fel de Rudolf Valentino al Balcanilor, că sunt un toreador, că sunt, în fine, un eventual suplinitor al celui care strălucise atâta pe scândurile scenei - înţelegi că e vorba de Leonard. Acestei reputaţii îi datorez o adevărată prigoană din partea femeilor şi a fetelor ce formează majoritatea cititorilor de literatură din ţara noastră. Primesc zilnic scrisori - care trec de-a dreptul la coş - şi nenumărate cereri de fotografii şi autografe. Îmi dau seama cât e de greu să refuzi și totuşi trebuie s-o fac. Îmi pare foarte rău. Altfel ar trebui să consacru o bună parte din timpul de care dispun ca să răspund la scrisori, să-mi comand şi să iscălesc fotografii, să expediez cărţi, să copiez pasagii din ele, etc. Când dam astă iarnă autografe la „Cartea Românească” auzeam pe câte o cumpărătoare şoptind alteia: dragă (sau ma chère) dar nu-i aşa de frumos cum... ar trebui să fie!
- Ce fel de autografe aţi dat? Erau toate originale?
- Aproape toate. Că se mai făcea câteodată o rotaţie a aceleeaşi fraze, înţelegi şi dumneata că era fatal. Mi-am dat silinţa să spun fiecărui cumpărător sau cumpărătoare în parte un cuvânt măgulitor original.
- Spuneți-mi, vă rog, şi mie una.
- Iată aceasta, pe volumul plătit de un ofiţer superior: „Domnului colonel X, cu dorinţa ca ediţia a II-a a cărţii acesteia să-l găsească general". Era încântat. Mi-a mulţumit foarte călduros. Şi aşa mai departe. Ba unele fete mă rugau să le fac dedicaţia... în versuri, altele să le fac epigrame. În sfârşit, fel de fel de întrebări indiscrete: ce vârstă am, când şi unde am făcut războiul, dacă sunt sau am de gând să mă căsătoresc. Toată gloria aceasta literară în profesia mea de avocat mă deserveşte. Un împricinat, oricât de subţire om ar fi, ezită parcă să-şi încredinţeze destinele procesului unui avocat care face şi literatură. Cred că succesul, dacă eşti permeabil la el şi la sugestiile lui, e cea mai mare primejdie pe care viaţa o pune înaintea carierei unui scriitor. Chiar de-l are, adevăratul scriitor trebuie să-l uite şi să lucreze mai departe, ca şi cum acest succes nici n'ar exista. De'ntrebi, omeneşte, de mă bucură succesul cărţilor mele, răspund că da.
- Acum chestia Dănuț - Ionel Teodoreanu. Mărturisesc că şi eu tot aşa am crezut.
- V'aţi înşelat, toată lumea, deşi erau destule motive s'o credeţi. La început, diagnosticul de scriere autobiografică a venit din afară, adică din opinia publică, apoi unii critici au întărit şi ei această credinţă că Dan, băiat de oameni bogaţi, n'ar fi decât eu. Țin să declar însă că moşiile mele au fost moşii de hârtie tipărită, şi că nici un bunic, străbunic sau părinte de-al meu n'au avut vreo proprietate la ţară. Nici măcar proprietari urbani nu suntem. Da, după apariţia volumului al III-lea, diagnosticul a părut ratificat de faptul că însuşi Dan Deleanu (adică eu, Ionel Teodoreanu!!) a scris romanul Medelenilor. Ecuaţia era rezolvată autobiografic șі în conformitate cu această ratificare foarte mulţi s'au crezut îndreptăţiţi să creadă că romanul va apare într'o nesfârşită serie de volume, căci viaţa mea - considerând că eu eram Dan Deleanu - nu se sfârşea, cum vezi. Ar fi trebuit ca la fiecare sfârşit de an să scot câte un volum în care să fi expus întâmplările survenite în viaţa membrilor familiei Teodoreanu. Mirarea mea a fost următoarea: de ce l-am făcut pe Dănuţ autorul Medelenilor. Oare dintr'o dorinţă abjectă de exhibiţie a propriului eu am vrut să arăt sub pseudonimul lui Dan Deleanu că am avut a face cu atâtea femei, de toate categoriile, inclusiv cu servitoarele? Să-mi împănez fabulaţia romanului cu date de felul celor de mai sus, trecându-le în seama mea? Asta m'a determinat? Dacă acesta ar fi adevărul, impudoarea mea ar merita cele mai drastice sancţiuni. Apropos, dacă aş fi făcut un istoric al familiei mele, un erou de seamă aş fi făcut din frate-meu Păstorel, care e o figură de roman extraordinară. Nu. Lucrurile stau cu totul altfel.
Sensul trilogiei mele ar fi că am descris formaţia a două individualităţi: Olguţa şi Dănuţ, individualităţi pe care le-am opus una alteia încă de la începutul întâiului volum. Olguţa, în intenţia mea, făcea parte din acea categorie de moldovence caracterizate prin impetuozitate şi intransigență în faţa vieţii, cum de pildă în ordinea politică a fost un Petre Carp. Dan încarnează acel tip de moldovean ce se caracterizează printr'un deficit de energie socială şi printr'un surplus de energie visătoare. În volumul I, debutez, dacă ţi-aduci aminte, cu scena în care Olguţa îl pălmuieşte pe frate-său Dănuţ şi îi taie, în lipsă, sfoara smeului legat de un stejar. Dănuţ, faţă de această adevărată catastrofă pentru orice copil, nu reacţionează cu fapta, făcând la rându-i un rău echivalent Olguţei ci, lezat de realitate, se refugiază în imaginaţia lui şi se răzbună desfăşurând un întreg album imagistic. Chemată de părinţi la judecata tribunalului familial, Olguţa nu face mea culpa. Refrenul răspunsului ei este: Eu am dreptate. Dănuţ iese biruit, Olguţa învingătoare. În ultimul volum, Olguţa Deleanu află că are cancer. Ea e în acelaşi timp îndrăgostită de cineva. Natural, ca tânără şi ca îndrăgostită, ar fi trebuit să accepte o tranzacţie oarecare spre a trăi. Dar nu acceptă nici o tranzacţie, nici o ciopârţire a trupului ei, nici o împuţinare a frumuseţii ei. Ci se sinucide cu aceiaşi impertinenţă cu care în copilărie tăiase sfoara zmeului lui Dănuţ. Îşi impusese ultimul punct de vedere.
Alt exemplu: Dan află că moşia părintească e scoasă în vânzare. Herr Direktor oferă bani, cu condiţia ca el s-o cumpere. Dan n'are însă acest curaj şi lasă să se vândă conacul şi pământul scump al copilăriei şi tinereţii lui. Asistă pasiv la intrarea în posesie a noului proprietar. E un visător, un lipsit de voinţă, un tip specific de moldovean care preferă ca bunurile materiale ce le are să nu le păstreze ci, pierzându-le, să... le cânte apoi.
Eu nu susţin totuşi că Medelenii nu sunt tributari vieţii reale. Nu sunt însă un roman autobiografic. Nu există între mine, familia mea şi ei o analogie. Sunt o sinteză a copilăriei şi adolescenţei fiilor unei anumite clase sociale. Când a apărut Ana Karenina, toate femeile din aristocraţia rusă s'au recunoscut în roman. A fost un succes imens. Nu e cazul cu Pădurea spânzuraţilor. Apostol Bologa e un caz prea individual. Asta n'a împietat însă asupra succesului acestui roman de mare valoare. Medelenii sunt o radiografie a vieţii, nu un plagiat al ei.”
“- Destul Domnule Teodoreanu. Vă mulţumesc. O întrebare acum, pe care mi-ați sugerat-o chiar D-voastră: aţi făcut armată?
- Da, însă în condiţiuni foarte proaste. Eram aici la şcoala militară şi pe mine şi pe un alt coleg al meu care numai cu gândul la instrucţie şi la teme nu eram, ne persecuta grozav un căpitan. Întâmplarea a făcut ca acelaşi ofiţer, mai târziu, când ieşisem avocat, să vină la mine să-i susţin un proces în care era implicat ca... fraudator. L-am achitat.
- Dar bluza asta rusească vă place aşa de mult că văd c'o purtați mereu.
- Cazacă - aşa-i spune. Am vreo 10 - 12 bucăţi, din tot felul de pânzeturi şi de toate culorile. În casă port exclusiv cazacă. Pe lângă că sunt drăguţe, sunt şi comode. Îmi plac enorm.
- Ruseşte vorbți sau cel puţin citiţi?
- Cu toate astea, nu. Bunica mea a fost rusoaică. Autorii ruşi i-am citit în franţuzeşte.
- Ce noi opere mai aveţi în sertar?
- Vrei să spui ce opere mai am în cap. În sertare, am altceva. O să vezi. La vară voi scrie romanul care o s'apară în toamnă. Va fi probabil în două sau mai multe volume şi va fi plasat în lumea sporturilor. Îп străinătate au apărut de mult opere în genul ăsta.
- Dar ce va fi cu domnul Păstorel Teodoreanu - văd că nu mai vine şi trebuie să fac şi cu dânsul un interview.
- Frate-meu e un băiat admirabil, afară de câteva calităţi, inofensive de altfel, care-i diminuează meritele. Cum ai aranjat cu el?
- Mi-a spus că ar prefera să-i las întrebările și dânsul să scrie răspunsurile.
- Nu trebuia să accepţi. Se decide greu să scrie. Dar şi când le-o scrie, să vezi ce straşnic interview are să iasă. O să mai stărui eu pe lângă el.
- Mulţumesc. Şi unde credeţi c'o să scrieţi viitorul roman?
- Cred că la Constanţa. De-abia aştept să plec. Vara e pentru mine o evadare, un voiaj în lumea visului. Am impresia că acest anotimp e făcut, vorba poetului italian: „Per cantare, per cantare /Solamente...”. Ce face “Viaţa literară'”? Apare văd mai rar şi dă impresia unei anemii...
- Vremurile grele de azi, domnule Teodoreanu
- Dumneata văd că nu mai colaborezi la ea. V'aţi certat cum se’ntâmplă de obicei?
- De loc. Suntem încă în termeni buni. Am fost prea ocupat.
S'e făcuse târziu noaptea. Prelungisem vizita peste limita admisă. Nu mă puteam despărţi însă de şarmul verbului domnului Teodoreanu, uns cu un mieros accent moldovenesc și nici de cei doi mici Feţi-Frumoşi, Gogo şi Afane, feciorii d-sale, viitori mari pictori (notă: Osvald-Cezar și Ștefan, cei doi fii gemeni ai scriitorului). Am ieşit. Laşul, plouat de mireasma florilor de salcâm, avea un aer, un sunet sătesc.”
Sursa: „Interview-uri...cu d-l Ionel Teodoreanu” – semnat Nicolae Crevedia– publicat în revista “Universul literar” – numerele din 29 iunie 1930și 6 iulie 1930