Bucureştiul interbelic a fost cu adevărat (și este încă) o lume a contrastelor. O lume în care centrul oraşului era împânzit de automobile elegante, de domni şi de domniţe îmbrăcaţi după ultima modă occidentală. Cartierele mărginaşe însă rămăseseră într-o altă epocă, patriarhală încă, plină de noroi şi inundată periodic, fără electricitate, fără apă curentă şi canalizare. Aceste contraste nu putea să ocolească lumea spectacolului. În afara mişcării teatrale care se manifesta în teatrele cu stagiune regulată de pe bulevardele centrale ale metropolei mai exista şi o aşa zisă “mişcare teatrală” a cartierelor periferice, “actele artistice” produse aici fiind însă pe măsura publicului acelei lumi.
 |
| Cârciumă de cartier în Bucureștiul interbelic |
Cel mai comun loc în care aveau loc spectacolele erau cinematografele de cartier care anunţau “cu litere de-o şchioapă: Azi reprezentaţie cu artişti! Şi după terminarea filmului, un om oribil fardat, anunţă cu o voce pripită: Urmează trupa lonescu – Chinezu’, sau Niculescu - Fix sau aşa ceva. Şi in faţa elitei mahalalei urmează reprezentarea unei aşa zise reviste, însăilare de glume neroade şi obscenităţi“. În timpul spectacolului “audienţa aleasă” se strâmba de râs şi aclama pe artiști: "Bravo, mă Mitică!“ sau “Eşti dat dracului, Gogule!“ - erau genul de remarci care se făceau auzite din sală. Mai erau aşa numitele “localuri familiare - crâşme de cartier de fapt – în care “cabotini siniştri dau... reprezentaţii artistice.” Erau locurile în care, fără angajamente în teatrele centrale şi fără talent de cele mai multe, ori dădeau reprezentaţii în schimbul câtorva lei sau pentru o masă. “De-a lungul căii Griviţei, până la cimitirul Sfânta Vineri şi mai departe, sunt înşirate aşa numitele „teatre", în care oamenii ce se numesc artişti duc cea mai cumplită mizerie. Să avem în vedere că unii dintre ei şi care duc o viaţă cu adevărat câinească - sunt absolvenţi de Conservator, iar cea mai mare parte şi-au început „cariera"în centru“.
 |
| "Artistele"în pauza dintre numere |
Ioan Massoff, un renumit teatrolog din perioada interbelică, își relata astfel vizita făcută într-unul dintre aceste localuri: “Cum deschizi uşa localului te trăzneşte un miros imposibil de carne alterată şi de mahorcă. E ora 12 noaptea - toiul - şi nu găsești loc să arunci un ac cu gămălie. Pe la mese, toata pleava periferiei. Vreo câţiva reangajaţi şi cheferişti formează elita localului. În fund e improvizată o estradă, împodobită cu foiţă tricoloră. La un moment dat atmosfera devină încărcată şi spectatorii cer, din ce în ce mai insistent, începerea reprezentaţiei. Cum însă „domnul lani", directorul teatrului, n'a plătit angajaţilor săi de o săptămână, aceştia nu vor să mai „joace". Numai în urma insistenţelor, din ce în ce mai agresive, ale celor de la mese, domnul lani consimte să-şi plătească trupa. Perdeaua se ridică şi începe spectacolul: înşiruire de simple trivialităţi, fără pic de haz. Copiii mai mici de 15 ani spun, cu neruşinare, cele mai oribile obscenităţi, însoţindu-le cu gesturi indecente. Suntem una din puţinele ţări din lume în care nu este reglementată chestiunea protecţiei aşa zişilor copii actori.
 |
| Singur la un restaurant "cu reprezentație" |
Am vizitat cabinele şi culisele acestor „teatre". În dosul barăcii, pe o suprafaţă de doi metri pătraţi, se îmbracă de-a valma, într'o promiscuitate oribilă, femei şi bărbaţi. La un teatru de soiul acesta „artiştii" se îmbracă în bucătărie, lângă bucătarul care taie mereu la ceapă. Sunt lucruri reale şi redate fără niciun fel de exagerare. Existenţa acestor cabotini e de plans. După „spectacol", dacă un client capricios o cere, „artistele" sunt nevoite să ia loc la masa clientului capricios. Altfel, domnul lani — „negustor până'n unghii"— le reziliază contractul.”
Sursa informaţiilor şi a fotografiilor: numărul din 24 martie 1937 al revistei "Realitatea Ilustrată"– reporter Ioan Massoff